Cuvântul sub care ar trebui citit Lovinescu este acesta:
„Ironia conciliantă, pe care Lovinescu o recunoştea ca fiind proprie şi aproape absolută între atitudinile stilistice în cea de-a treia fază a activităţii sale (începute la Sburătorul), nu e însă unicul instrument al criticii. Mai des este cazul sarcasmului nimicitor. Acestă însuşire, spirituală să-i spunem, face din Lovinescu un mare polemist. Contestat nu o dată în chiar priceperea şi onestitatea lui literară, numit „marele eunuc” al literelor româneşti, insul refuzat de idee şi de sensibilitate şi, în deriziune, „graţiosul critic” , „criticelul”, „subtilul şi subtiletul critic”, „pasărea colibri”, „sensibilul critic colibri”, animatorul modernismului românesc nu a reprezentat deloc, cum credea el însuşi, spiritul tradiţional de resemnare, ci, intrat până la gât în noroaiele polemicii, a răspuns mai totdeauna la atacuri inteligent, corosiv, luându-şi peste picior adversarii, speculând inconsecvenţele de gândire şi insuficienţa de expresie. A păstrat însă o atitudine intelectuală în discuţie şi, trebuind să răspundă repetatelor atacuri, nu a coborât polemica dincolo de limitele permise. Una din sforţările criticului e tocmai aceea de a introduce în viaţa literară din epocă un climat favorabil discuţiei, efort iluzoriu, a cărui zădărnicie o constata, în amurgul carierei sale, cu amărăciune.” (Eugen Simion)

Fragmente din lucrarea „Istoria literaturii române contemporane” de Eugen Lovinescu (capitolul „Mutaţia valorilor estetice”), Editura Minerva, Bucureşti, 1981:

„Anatole France afirma că numai după constituirea biologiei ca ştiinţă, adică după vreo câteva milioane de ani, şi apoi a sociologiei, adică după alte câteva sute de veacuri, va veni şi rândul ştiinţifizării esteticei. Fără să scrutăm ploaia căzătoare a veacurilor în posibilităţile lor, înscriem, cinstit, pe această pagină liminară inactualitatea chestiunii; de nu pornim la alcătuirea unei estetice ştiinţifice, n-o facem, deci, din inoportunitatea formulării. Cum, de altfel, în linie generală, acest punct de vedere a fost expus incidental în diferite volume ale lucrării de faţă, nu ne rămâne decât să-l verificăm, nu prin teorii de metafizică estetică, ci pragmatic prin exemplificări. Esteticul nu e, anume, o noţiune universală, uniform valabilă, ci numai expresia unei plăceri variabile, individuale; pe când proprietăţile triunghiului, de pildă, sunt egale pentru toţi, cele ale frumosului exprimă numai formula estetică a individului ce-l percepe. Ca o primă consecinţă a acestei constatări, cu toate încercările făcute, estetica ştiinţifică a frumosului privit în universalitatea lui e cu neputinţă, în timp ce o istorie a esteticei, adică a variaţiilor sentimentului estetic, este nu numai cu putinţă, dar şi singura cale indicată pentru a percepe, pe cale intelectuală de altfel, diferitele forme în care s-a realizat. Numeroase şi, în definitiv, după cum vom vedea, şi individuale, – în mod esenţial, larg, variaţiile sunt, totuşi, determinate, cu deosebire, de doi mari factori: de rasă şi de timp.”

„Formă a unei culturi, a unei civilizaţii, conceptul estetic intră în categoria tuturor creaţiilor spirituale ale unei rase; el se afirmă într-un fel la indo-europeni şi în altul la semiţi şi, pentru a veni mai aproape, într-un fel la asirieni şi în altul la egipteni, într-un fel la greci şi în altul la romani. Fără a adera la teoria hegeliană a culturilor ciclice izolate, impenetrabile, ci recunoscând, dimpotrivă, o interpenetraţie şi o fecundare reciprocă între popoare, nu-i mai puţin adevărat că nu putem trece peste elementul primordial al rasei.”

„Conceptul estetic este nu numai produsul capacităţii estetice a unei rase ci şi al unei epoce; factorul timpului intervine cu o acţiune a cărei forţă creşte în decursul istoriei, până a deveni, în zilele noastre, precumpănitoare. Am numit, după cum se ştie, sincronism acţiunea uniformizată a timpului la elaboraţiile spiritului omenesc şi am făcut din el cheia de boltă a explicării formaţiei civilizaţiei române. […] Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi culturale a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o interdependenţă materială şi morală. Există, cu alte cuvinte, un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum, adică o totalitate de condiţii configuratoare a vieţii omenirii.”

„La întrebarea unde se dezvoltă acum cu mai multă intensitate spiritul veacului, nu ne punem la adăpostul lipsei de pespectivă în judecarea fenomenelor contemporane, legitimă de altfel, ci răspundem cu fermitate: pretutindeni. Spiritul veacului se făureşte şi se consolidează azi prin facilitarea de legături şi de penetraţie între popoare, care n-a fost întotdeauna identică, ci a evoluat cu însuşi mersul civilizaţiei omeneşti; dacă el a existat cu caractere evidente în timpul Evului Mediu, când mijloacele de comunicaţie erau atât de reduse, se înţelege de la sine că există şi azi; rapiditatea fulgerătoare, instantaneitatea am putea spune, de propagare a tuturor fenomenelor culturale în întreaga omenire civilizată a început să nimicească caracterul de determinare în spaţiu al spiritului veacului.”

„Astăzi însă, nu numai împrumuturile se fac mai repede, dar chiar şi asimilările, deşi, probabil, nu şi atât de profund. Căci, încă o dată, din intensificare interpenetraţiei nu trebuie să tragem concluzia anulării factorului rasei, întrucât imitaţia simplă fără asimilare nu reprezintă o valoare pozitivă şi, după o scurtă fază de imitaţie integrală, acritică, totul se adaptează, instinctiv, fără teorii şi dezolare, temperamentului etnic în forme care, de n-au meritul originalităţii desăvârşite, constituie, totuşi, unul din modurile obişnuite ale originalităţii.”

„În concluzie, departe de a fi absolut, invariabil şi universal, în mutabilitatea lui, conceptul estetic este limitat în linie generală prin acţiunea rasei şi a epocei, având forme variate şi succesive după rasele ce l-au creat şi după epocele ce l-au determinat; el nu se prezintă separat şi arbitrar, ci e implicat şi interferat de o mulţime de alţi factori ideologici sau chiar economici, care fac, la un loc, un tot caracteristic, un stil, un saeculum. Dar, din moment ce nu mai este expresia rasei noastre şi mai ales a epocei noastre, un astfel de concept estetic constituie, după cum vom vedea, o formulă ermetică, impenetrabilă pe calea intuiţiei estetice, pe calea sensibilităţii, ci numai prin studiu, pe cale intelectuală.”

„În afară de consideraţiile se mai sus, plăcerea estetică mai variază nu numai de la rasă la rasă, de la epocă la epocă, ci şi de la individ la individ, în sânul aceluiaşi popor şi al aceleiaşi epoci. Pe când adevărurile matematice, de pildă, sunt valabile pentru toţi, având un caracter obiectiv şi o realitate în afară de conştiinţa noastră, conceptul frumosului este o creaţie individuală pe măsura capacităţii estetice a fiecăruia. Estetica se pulverizează, aşadar, în principiu, în tot atâtea estetice câţi indivizi sunt: punct extrem al unui relativism împotriva căruia orice argumentare devine inoperabilă. Deoarece nimic nu poate delimita teoretic calitatea morală a acţiunilor omeneşti, privit in abstracto şi eticul se află, de altfel, în aceeaşi situaţie ca şi esteticul, dar, funcţie socială, singură morala putând face posibilă viaţa în comun, în practică, el este strict definit prin interesul social. Întrucât a nu vinde, a nu fura, a nu minţi sunt postulatele oricărei convieţuiri, imperativul etic devine categoric pentru toate societăţile omeneşti. Iată de ce, pentru a-şi găsi un punct de razim necesar certitudinii, nemărturisit sau pe faţă, unii critici evadează din domeniul instabil al esteticului pentru a practica critica pe terenul mai solid al eticei, judecând operele de artă după valoarea lor morală. Creaţiune inutilă a spiritului omenesc, frumosul n-a ajuns însă un imperativ al existenţei sociale, ci e lăsat în voia percepţiei individuale. Deşi termenul ultim, dar logic, al problemei estetice stă în pulverizarea valorilor estetice după capacitatea de percepţie a indivizilor, în dezvoltările de faţă nu ne vom pune, totuşi, pe acest teren din consideraţie că nu ne interesează particularul, ci generalul. Pe deasupra esteticei individuale se desprinde estetica unei societăţi date.”

„De urmărim şi mai de aproape procesul de pulverizare a sentimentului estetic, vedem că se continuă nu numai la indivizi ci şi în conştiinţa aceluiaşi individ după momente. O operă de artă ne poate place mai mult azi şi mai puţin mâne; o carte mai mult la o primă lectură decât la a doua sau invers; într-o astfel de varibilitate, intervine, de cele mai multe ori, dispoziţia momentului în nicio legătură cu obiectul estetic; dar, în afară de acest element arbitrar, variaţiile pot fi dictate şi de evoluţia normală a gustului estetic al individului, evoluţie determinată şi de experienţă, de exerciţiul continuu, de vârstă, căci una admirăm la tinereţe şi alta la bătrâneţe. E de prisos să amintim că fiecare dintre noi e un adevărat columbariu de admiraţii defuncte şi că aproape singurul mijloc de a ni le păstra e de a nu mai reveni asupra lor, căci, de îndată ce ne apropiem şi le punem în contact cu aerul viu, se scutură în cenuşe. Experienţa e la îndemâna oricui şi intră în ritmul cotidian al viaţii noastre sufleteşti; ea nu e, de altfel, imputabilă numai simplului cititor, ce nu trece dincolo de senzaţie, ci şi criticului experimentat, deprins să şi-o analizeze şi s-o raţionalizeze. Aparenţa unei continuităţi şi în admiraţie ca şi în repulsiune estetică se datoreşte faptului că, de cele mai multe ori, nu mai revenim asupra trecutului şi nu ne revizuim, astfel, tabela valorilor noastre estetice„.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »