La capătul lunii mai din primăvară am cioplit masa mea dintr-o boabă de cafea, decor tocmai potrivit şi neapărat necesar într-o şuetă despre contabilitatea evenimentelor trecute prin primavară.
Amfitrioana dimineţii lipsă din calendarul lui aprilie trecut este astăzi o decupată zeiţă amorfă din povestea de marmură albă, rămasă surplus din numărul de trepte ce dau spre tărâmul grădinilor Edenului.
Continuare »
1 voturi
Încarc...Paşii pierduţi prin sala tablourilor fără nume, împart ecoul celor ce au trecut din prezent, către amintire pe calea mea. Rămăsiţe de trecut, curbează lumina în cercuri concentrice, tot mai fade din interiorul fiinţei mele, către marginea care mereu este viitor necunoscut.
Astăzi şerpuiesc pe poteca vie, către galeria numelor uitate, numere închise dincolo de retina împietrită într-o clipă de efemeritate. Chipuri de viaţă… chipuri dintr-o viaţă… a mea… Gândul se opreşte în aşteptarea cuvântului.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Huruitul greu al carului vieţii se poticneşte într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înramată într-o icoană exilată în pustnicie de fiinte ca noi. Este Chivotul încrustat în potir!
Eu, om fără drum, fără paşi scrişi cu urma, trag după mine cu rugăciunea cea de pe urmă, car preaplin cu bucăţi de suflet pansate şi sângerânde, revoltând-mă, rupându-le şi pansându-le sisific iar şi iar, până sângele curge roşu din alb ce-a fost…
Continuare »
2 voturiÎncarc...Încropesc din secunde ruginite minutarul lipsă de pe ceasornicul celor douăsprezece ore trecute suspect de repede pe lângă viaţa mea. Mă afund în tăcerea chemată spre mine.
Tac… să-mi ascult ceasul inimii cum roteşte nenumăratele minutare în sensul de stânga spre dreapta, anapoda, răvăşind lumea din secundă în clipă şi din veşnicie către neputinţă…
Crestez pe o coajă de portocală, rămasă de la masa orizontului, un ceasornic de cuvinte, să nu-mi mai recunoască timpul zilele care mor în amintire.
Continuare »
1 voturiÎncarc...
Avem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este „citit”, ci „recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest „cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de „lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul – intrat în istoria literară sub numele lui Caion – pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies