Prin clasa a şaptea, am descoperit puterea reputaţiei. Eram cunoscută ca o elevă conştiincioasă, cu lecţiile întotdeauna învăţate, cu braţul ţâşnind ca un arc întins deasupra capului şi degetele fluturând disperat în aer la fiecare întrebare a profesorilor. Într-o zi, însă, nu mai ştiu din ce motiv, nu am învăţat pe dinafară o poezie care ne fusese dată ca temă pentru acasă. S-a întâmplat ca orarul din ziua aceea să conţină două ore de română, una după cealaltă. În timpul primei ore, profesoara a făcut măcel prin catalog din cauza acelei poezii. Aproape nimeni nu o învăţase. Când a sunat sfârşitul orei, ea a cerut ca numai cei care învăţaseră poezia să iasă în recreaţie, ceilalţi să rămână în bănci. S-au ridicat vreo trei eleve, care fuseseră ascultate şi demonstraseră că o ştiu, şi încă alte două. Dintr-un imbold tainic, vecin cu panica celui încolţit, m-am ridicat şi eu. Am privit-o în ochi pe profesoară, fără sânge în obraji, şi am ieşit din clasă cu mersul ţeapăn. Profesoara n-a schiţat niciun gest de neîncredere, ba chiar mi-a zâmbit aprobator.
Cunoscutul istoric român Lucian Boia este invitat în data de 19 aprilie 2012 la Institutul Cultural Român din Berlin pentru o conferinţă pe tema uneia dintre cărţile sale recente, „Tragedia Germaniei: 1915-1945”.
Publicată în 2010 la editura Humanitas, cartea oferă o viziune nouă asupra istoriei Germaniei şi analizează cu realism neajunsurile care s-au văzut si la alte naţiuni europene, în aceeaşi epocă: expansionism, militarism, rasism, democraţie neconsolidată. Eseul lui Lucian Boia propune o reevaluare a istoriei Germaniei, predominant negativă în urma dezastrului nazist şi care a afectat ulterior percepţia asupra întregului trecut german. Prin trimiterile sale critice la tezele unor istorici consacraţi precum Alan J.P. Taylor, William L. Shirer, Gerhard Ritter, istoricul român se adresează atât unui public de specialitate, cât şi unui public larg, interesat să afle dacă Germania a fost „programată” pentru dezastrul istoric al celui de-al doilea Război Mondial sau dacă evenimentele petrecute au fost mai degrabă consecinţa unor decizii şi contexte nefaste.
O vorbă din bătrâni spune că dacă nu ai bătrâni să-i cumperi.
Zilele astea am avut nevoie de sfaturi de la un coleg mai bătrân decât mine, de la ploieşteanul Geo Olteanu, dar dumnealui era, nu de multă vreme, plecat în olimpul scriitorilor de toate felurile, unde-şi merită găzduire în multipla-i calitate de poet, epigramist, critic literar, traducător, editor, ba chiar şi de fost vicepreşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România.
În lipsa domniei sale, am apelat la sfaturile înţelepte date, în urmă cu zece ani, scriind şi tipărind cartea sa “Studii şi eseuri despre epigramă”, care, potrivit celor scrise de autor în nota asupra ediţiei (la pagina nr. 156), tratează probleme legate de definirea, structura, caracteristicile, construcţia, etica, estetica, valoarea şi mesajul socio-uman al epigramei ca act de cultură.
În consens cu tema TED2008, profesorul Stephen Hawking pune câteva Mari Întrebări despre Universul nostru – Cum a apărut Universul? Cum a apărut viaţa? Suntem singuri? – şi discută despre modul în care am putea să le răspundem.
Recent, la Humanitas Fiction, a apărut în colectia „Raftul Denisei” cea mai importantă carte a celebrului scriitor israelian contemporan Amos Oz: „Poveste despre dragoste şi întuneric„. Acesta îşi împleteşte istoria personală cu istoria Israelului într-o insolită şi seducătoare autobiografie.
Cartea a primit până acum zece distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture în 2004 şi Premiul Goethe în 2005, şi a fost publicată în peste douăzeci şi cinci de ţări.
Scriitorul ne poartă într-o călătorie prin copilaria şi adolescenţa lui petrecute pe străzile toropite de caldură din Ierusalimul anilor ’40-’50, prin istoria neaşezată a Israelului aflat la răscrucea vremurilor şi prin tumultul vieţii de familie alături de o mamă romantică şi visătoare şi de un tată logic şi sobru, antrenaţi în nesfârşite discuţii intelectuale. Prins între cele două lumi, cea dinăuntrul şi cea din afara căminului părintesc, copilul Amos simte greutatea trecutului şi a prezentului apăsându-i umerii, iar prin ochii lui de martor inocent şi curios luăm parte la naşterea unei naţiuni.
Anul 2007 a marcat semicentenarul comemorării lui Constantin Brâncuşi. Printre manifestările care au omagiat memoria genialului sculptor, a fost şi premiera piesei „Infinitul Brâncuşi” de Valeriu Butulescu, la Teatrul Naţional Radiofonic. Ulterior, piesa a trezit interes şi peste hotare, fiind deja tradusă în portugheză, engleză şi franceză.
Recent, Valeriu Butulescu i-a acordat un amplu interviu despre piesă şi despre Constantin Brâncuşi poetului şi eseistului Vasile Ponea, redactorul şef al revistei gorjene de cultură „Caietele Columna”. Avem plăcerea să prezentăm integral acest interviu.
Prin clasa a şaptea, am descoperit puterea reputaţiei. Eram cunoscută ca o elevă conştiincioasă, cu lecţiile întotdeauna învăţate, cu braţul ţâşnind ca un arc întins deasupra capului şi degetele fluturând disperat în aer la fiecare întrebare a profesorilor. Într-o zi, însă, nu mai ştiu din ce motiv, nu am învăţat pe dinafară o poezie care ne fusese dată ca temă pentru acasă. S-a întâmplat ca orarul din ziua aceea să conţină două ore de română, una după cealaltă. În timpul primei ore, profesoara a făcut măcel prin catalog din cauza acelei poezii. Aproape nimeni nu o învăţase. Când a sunat sfârşitul orei, ea a cerut ca numai cei care învăţaseră poezia să iasă în recreaţie, ceilalţi să rămână în bănci. S-au ridicat vreo trei eleve, care fuseseră ascultate şi demonstraseră că o ştiu, şi încă alte două. Dintr-un imbold tainic, vecin cu panica celui încolţit, m-am ridicat şi eu. Am privit-o în ochi pe profesoară, fără sânge în obraji, şi am ieşit din clasă cu mersul ţeapăn. Profesoara n-a schiţat niciun gest de neîncredere, ba chiar mi-a zâmbit aprobator.
7 voturi
Încarc...
