O vorbă din bătrâni spune că dacă nu ai bătrâni să-i cumperi.

Zilele astea am avut nevoie de sfaturi de la un coleg mai bătrân decât mine, de la ploieşteanul Geo Olteanu, dar dumnealui era, nu de multă vreme, plecat în olimpul scriitorilor de toate felurile, unde-şi merită găzduire în multipla-i calitate de poet, epigramist, critic literar, traducător, editor, ba chiar şi de fost vicepreşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România.

În lipsa domniei sale, am apelat la sfaturile înţelepte date, în urmă cu zece ani, scriind şi tipărind cartea sa “Studii şi eseuri despre epigramă”, care, potrivit celor scrise de autor în nota asupra ediţiei (la pagina nr. 156), tratează probleme legate de definirea, structura, caracteristicile, construcţia, etica, estetica, valoarea şi mesajul socio-uman al epigramei ca act de cultură.

Tot în aceeaşi notă, autorul îşi exprimă convingerea că majoritatea creatorilor şi receptorilor de epigramă vor găsi în carte un ajutor real în înţelegerea a ceea ce este sau ar trebui să fie epigrama şi – ca să-şi ilustreze susţinerile – publică, pe ultima copertă, definiţia dată de dânsul:

Epigrama

Joc de cuvinte scurt şi cerebral,
Injecţie cu ser de apă chioară,
Scânteie jucăuşă, foc bengal,
Ce pişcă, dar pe nimeni nu omoară.

Participând – la invitaţia lui Geo Olteanu – în 11 noiembrie 2007 – la festivitatea sărbătoririi împlinirii a 80 de ani de la venirea sa pe lume, i-am solicitat încuviinţarea publicării unor pasaje din cartea sa sus-amintită, fapt cu care a fost de acord să se întâmple după un timp necesar să-i adauge câteva capitole. Lipsa timpului, boala şi apoi plecarea dintre noi au zădărnicit completările aşteptate, încât socot că este timpul a publica selecţiuni din ceea ce avem de pe atunci de la maestrul Geo Olteanu. Vom avea grijă ca, în cele ce urmează, să diferenţiem grafic textele reproduse din cartea sa.

Partea I. Structura şi estetica epigramei

Capitolul 1. Introducere

Cei care vor citi această lucrare vor înţelege că, deşi de mărimea unei strofe, epigrama nu este uşor de realizat, oricând şi de oricine.

Capitolul 2. Structura epigramei

La prima vedere, indiferent de mărimea sau întinderea ei, epigrama are două părţi constitutive distincte:

• titlul epigramei
• strofa epigramică propriu-zisă

La rândul ei, strofa epigramică, funcţional vorbind, e compusă şi ea din două părţi:

1. tema,
2. poanta.

Din punct de vedere constructiv, strofa epigramică va fi studiată sub trei aspecte:

• numărul versurilor în strofă,
• măsura versurilor,
• aşezarea versurilor în strofă.

2.1. Titlul epigramei

În afară de alte considerente, titlul este – în primul rând – un element funcţional al epigramei, întrucât el denumeşte epigrama, el e numele ei de botez, codul ei de identificare.

În al doilea rând – trebuie notat că, în foarte multe cazuri, titlul are şi o legătură conceptuală, organică, cu strofa epigramică. În acest al doilea caz, titlul participă la construcţia epigramei, fără el nefiind înţelese nici tema şi nici poanta acesteia. Deosebim deci două categorii de titluri:

1. Titluri funcţionale,nelegate organic de strofa epigramică,
2. Titluri conceptuale, legate organic de strofa epigramică.

Titlurile funcţionale sunt caracterizate prin aceea că nu participă la crearea strofei epigramice, chiar dacă uneori au o anumită legătură, secundară, cu strofa şi sunt reflectate sau deduse din aceasta. Aceste titluri pot fi modificate sau schimbate, sau pot lipsi complet, fără să influenţeze înţelesul epigramei. Acest lucru este posibil datorită faptului că strofa epigramei conţine în ea toate elementele necesare pentru a fi bine receptată (subiect, predicat, temă, poantă etc.)

Titlurile conceptuale, legate organic de strofă, au caracter obligatoriu, fără ele strofa şi respectiv epigrama nu au înţeles, nu se pot recepta şi sunt rebutate.

Autorul propune şi alte câteva subdiviziuni asupra cărora spaţiul nu ne permite să ne oprim, reţinând însă două reguli importante a fi respectate de epigramist:

• Inadmisibilitatea scrierii unei epigrame inumane, atacând cu cruzime defecte fizice ale adversarului,
• Inadmisibilitatea ca titlul să deconspire poanta pentru a nu diminua efectul de surpriză al acesteia.

2.2. Strofa epigramei

După cum arată Geo Olteanu, în acest subcapitol ne oprim asupra unor aspecte constructive ale strofei: mărimea strofei – adică numărul de versuri, măsura versurilor – adică numărul de silabe din vers, aşezarea versurilor în strofă.

Mărimea strofei este dată, ca şi în poezie, de numărul de versuri pe care îl conţine. În epigrama românească întâlnim cel mai frecvent epigrama de 4 versuri (catrenul), după aceea urmând strofa de două versuri (distihul) şi, mai rar, strofa de 3, 5, şi 6 versuri.

În antichitate strofa conţinea, uneori, mult mai multe versuri, până la 20-25. Epigramele de acest fel erau adevărate poezioare. Cu timpul, numărul de versuri s-a micşorat, eliminându-se mereu introducerea sau tema prea lungă şi prea descriptivă, până s-a ajuns la concentrarea şi esenţializarea din versurile puţine ale epigramei de astăzi.

Strofele de 7-8 versuri aproape au dispărut astăzi… întrucât partea introductivă, tema sau expunerea de motive prea lungă, mai greu memorabilă, amână prea mult şi slăbeşte legătura cu poanta.

Epigramele cu strofe de trei versuri se pot scrie cu succes, ele având o concentrare frazeologică mai mare decât a catrenului, pe de o parte şi, pe de altă parte o posibilitate în plus – faţă de distih – de manevră lexicală şi stilistică. Ea ar trebui abordată mai mult întrucât oferă posibilităţi reale de creaţie epigramică.

Tot în antichitate s-au scris şi epigrame într-un vers.

Prezentăm însă una scrisă şi publicată de profesorul I. Munteanu în revista «Rezon» nr. 2/1990:

Cu stimă!

Şi-nchide-n plic o anonimă.

Condiţia esenţială a epigramei de azi este aceea de a avea poantă.

2.3. Măsura versurilor sau metrica

Numărul silabelor dintr-un vers constitue măsura versului. Dacă se numără picioare sau unităţi metrice, atunci denumirea cantitativă este «metrica».

În epigrama românească măsura se întinde pe o plaje largă, de la o silabă la 16 silabe, inclusiv.

Tendinţei de a reduce excesiv numărul de silabe dintr-un vers, considerată de unii virtuozităţi, Geo Olteanu îi răspunde afirmând că aceste producţii sunt, în general, producţii artistice de nivel scăzut, întrucât lipsa unor figuri de stil, a unor jocuri de cuvinte, a unor metafore sărăceşte versul de încărcătura lui spirituală şi reduce chiar conţinutul ideatic la un schematism sec. În asemenea creaţii frumuseţea literară dispare, epigrama e secătuită de frumosul artistic. Au fost totuşi şi excepţii precum un caz în care catrenul în patru versuri spunea ceva în numai 4 silabe, numărând în total 12 litere.

Creaţiile de acel fel sunt rarissime şi nu pot constitui o formă recomandabilă de creaţie în cazul epigramei.

Există regula conform căreia versurile din strofă trebuie să aibă aceeaşi măsură la cele ce rimează între ele. Se admit excepţii cu condiţia ca diferenţa de măsură să fie dată în unităţi metrice sau în număr par de silabe, în cazul ritmurilor trohaic şi iambic. Epigramele de acest gen se numesc a fi cu versuri eliptice şi se apreciază a fi mai valoroase decât în situaţia în care ar fi cu versul patru complet, datorită faptului că poanta cade ca o ghilotină.

Uneori versul scurt nu este ultimul, ci primul.

Din punct de vedere grafic, este recomandat ca versul scurt să fie scris în dreapta, ca să se alinieze la terminaţiile celorlalte versuri:

Unui dramaturg – de Cridim

                  Nu-s flecar, (3 silabe)
Nu vorbeşte-n mine ura, (8 silabe)
Dar curcanii lui Ventura (8 silabe)
Mai mult gâşte ni se par. (7 silabe)

Alteori pot fi eliptice două versuri din catren:

Sufletul negru – de Giordano

Un câine i-a muşcat (6 silabe)
                mâinile (3 silabe)
Şi a murit turbat (6 silabe)
                câinele (3 silabe)

Geo Olteanu concluzionează, la sfârşitul acestei comunicări prezentată la 5 aprilie 1988 la Clubul Cincinat Pavelescu din Bucureşti:

• Formele ideale ale epigramelor sunt mai multe şi fiecare autor are fantezia sa, meşteşugul său de versificaţie şi nu trebuie încorsetat la o singură formă;
• Valoarea constructivă a epigramei aduce o notă de supleţe benefică unei cărţi de epigrame, înlăturând monotonia unei singure forme dimensionale;
• Valoarea estetică a unei epigrame luată separat se ridică, în anumite limite, oricât de sus;
• Se recomandă a fi avute în vedere, la crearea şi aprecierea unei epigrame, câteva pricipii şi aspecte precum:
  • mărimea strofei să fie de 2-6 versuri;
  • măsura să fie de 4-12 silabe la un vers, cu menţiunea că forma cea mai vivace recomandată este de la 6 la 10 silabe;
  • formele de epigrame cu versuri eliptice nu sunt mai prejos decât cele cu versuri întregi, recomandabile fiind aşezarea judicioasă în strofă,
  • sunt admisibile excepţiile valoroase de la cele mai sus recomandate.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Epigrame, Umor
Comenteaza! »