11 decembrie 2007
Parcul e pustiu… e noapte. Vântul răscoleşte frunzele de sub picioarele mele. Uneori mă simt ca una dintre ele. O frunză-n vânt ce e izbită neîncetat, neştiind sub picioarele sau în mâna cui voi ajunge.
Se aude un leagăn cum scârţâie, ca o chemare tristă. Mă ridic de pe banca umedă şi mă pun în el. E frig. Metalul e rece, amintirea lui mă încălzeşte. E singurul leagăn în care m-a dat tata vreodată. Pe atunci copacul era mai verde, îi puteam atinge frunzele cu picioarele. Acum îmi pare mic şi prăpădit. Crengi din el zac pe pământul ud. Printre ramuri văd luna. Oare chiar are ochi si gură? Dacă te uiţi atent le găseşti. Îmi pare tristă. Îmi fac avânt. Singurul zgomot e scârţâitul ăsta, rupt parcă din filmele cu stafii. Se face mai frig. Întorc capul spre intrarea în parc şi aştept… dar nu vine nimeni. Tresar la orice frunză care foşneşte, la orice cracă ruptă în două. Îmi pregătesc cuvintele, inima îmi bate tare, îmi opresc respiraţia şi ascult, dar nu e nimic. Întorc capul: nimeni. Nimeni nu vine, nimeni nu întreabă, nimeni nu vede, nimănui nu-i pasă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Oana Lupu in Eseuri
31 octombrie 2007
I
Cât e de lung gardul, de la portiţă până la cotitura uliţei, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu ştie de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiţă, e vârtelniţa cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl suceşte pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo suceşte firul încă o dată şi iarăşi se întoarce înapoi. Vârtelniţa se mişcă alene, scârţâind îndelungat, şi lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârţâitura încetează şi firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniţă, descurcă firele şi iarăşi părândă parii. Aşa se urzeşte pânza. Şi gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuţi unul lângă altul şi legaţi între dânşii, loc de şase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume şi cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică şi pe alocurea se răsuceşte până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Aşa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliţă. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger şi la arşiţă. Cu braţele goale, cu poalele aninate în brâu şi cu ştergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia şi se pierde în tinereţile ei.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Povestiri
25 octombrie 2007
Câteodată unii din noi devenim extrem de interesanţi. Sau poate devenim extrem de deranjanţi? Eu unul mă numar printre ei. Şi nici măcar câteodată nu ne dăm seama. Şi astfel, noi ăştia depăşim condiţia existenţială reală şi începem să „omorâm” timpul, bătând apa în piuă. Bătând apa, ne stropim pe noi sau pe alţii.
Dar poate nu este apă ceea ce batem. Este ceva incolor, ceva transparent, este nimicul total. Nimcul care îl batem ca pe ceva incolor. Batem şi dincolo de incolor vedem color. Poate culoarea este altfel pentru noi.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
3 octombrie 2007
Aşa sunt eu azi: un om fără drum… un suflet închis în carapacea vieţii…
Gândurile îmi aleargă sălbatice prin toată fiinţa, nelăsându-se cuprinse nici măcar în frânturi de fraze. De ce simt viaţa atât de dezgolită de verbul „a fi”? Odată simţeam mângâiere în fiecare adiere de vânt, zâmbet în fiecare floare, linişte în fiecare nor, căldură în fiecare rază de soare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
27 septembrie 2007
El, secretarul de partid, devenise sub ciuma roşie apostol al Marelui Conducător. Lui te subordonai, te încovoiai, iar Marelui Conducător, care luase locul lui Dumnezeu, erai obligat să-i aduci osanale, ridicări în slăvi.
Toată activitatea, fie de la oraşe, fie de la sate, era subordonată, coordonată, dirijată de partid şi conducătorii săi. Nimic nu mişca şi nimic nu se decidea fără avizul organelor de partid la toate nivelurile. Totul era controlat. În ceea ce priveşte viaţa familială, cât şi extra-familială, aceasta era controlată, în unele cazuri până în cele mai mici amănunte de intimitate. Controlul se efectua prin mai multe forme şi mijloace.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Memorii
6 septembrie 2007
Există oare resentimente pentru unii? Resentimentul aducerii aminte a uliţei de ţară? Resentiment care pentru mine înseamnă uliţa sufletului meu, uliţa inimii mele, uliţa copilăriei mele? Nu, nu cred ca există, nu există pentru că uliţele au rămas la fel, uliţe neschimbate.
Şi acum încă mai există drumul de asfalt de la oraş până în capul satului, iară de acolo în rest aceleaşi uliţe demult uitate de unii, de unii care au copilărit de-a lungul lor.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Memorii