27 septembrie 2007

Felii de timp – Secretarul P.C.R.

El, secretarul de partid, devenise sub ciuma roşie apostol al Marelui Conducător. Lui te subordonai, te încovoiai, iar Marelui Conducător, care luase locul lui Dumnezeu, erai obligat să-i aduci osanale, ridicări în slăvi.

Toată activitatea, fie de la oraşe, fie de la sate, era subordonată, coordonată, dirijată de partid şi conducătorii săi. Nimic nu mişca şi nimic nu se decidea fără avizul organelor de partid la toate nivelurile. Totul era controlat. În ceea ce priveşte viaţa familială, cât şi extra-familială, aceasta era controlată, în unele cazuri până în cele mai mici amănunte de intimitate. Controlul se efectua prin mai multe forme şi mijloace.

Controlul prin educaţia socialistă şi comunistă era principalul nucleu, cu derivatele sale. Acesta se efectua prin şcoală, la locul de muncă, în blocul în care locuiai, pe stradă şi prin şeful de organizaţie de partid de cartier, respectiv în toate instituţiile publice şi locurile publice.

Educaţia socialistă a omului nou, om nou care este prezent şi astăzi, se efectua prin afişe, tablouri, lozinci, prin film şi teatru, prin presă, prin carte, reviste şi televiziune. Controlul la toate acestea se efectua extrem de brutal câteodată, cu sancţionări rapide şi drastice. Efetul psihologic era devastator. Auzeai şoptindu-se pe holuri, la toaletă, pe la colţuri, cu teamă în priviri:
– Ai auzit, dragă? L-a dat cu burta de pământ pe Ionescu. L-a zburat din Centrală. A fost mutat. S-a terminat cu el. Adio vacanţe în Crimeea. Nu mai pupă nici măcar bulgarii. Ce să mai vorbim de Ungaria…

Vestea se propaga în mase ca un cutremur. În masele de comandă ale partidului. Execuţia publică a insubordonatului se ducea până la rudele de gradul doi şi trei, rude cocoţate pe ramurile şi încregătura partidului. Posturi călduţe, posturi aducătoare de şpagă, posturi fără muncă şi răspundere, posturi în care trebuia să urmezi orbeşte linia partidului şi a secretarului de partid.

Tâmpit, prost, incompetent, escroc, tot ce era mai slab calitativ uman, nu avea probleme dacă executa orbeşte indicaţiile şi linia partidului, indiferent de rezultate.
– Tovarăşi, Partidul niciodată nu greşeşte. Partidul te învaţă. Partidul ştie şi pentru tine. Partidul găseşte soluţii la toate. Tu execuţi, tu nu gândeşti. Partidul gândeşte pentru tine. Dreptul tău fundamental este sa te critici numai pe tine.

Cea mai periculoasă formă era munca de partid, de la om la om. Astăzi există un mare tovarăş de la care încă mai aud ca din întunericul iadului aceste cuvinte, intrate în mintea lui total, în subconştient, în conştient, în trup, în totul din el, fără leac şi fără putinţă de schimbare. Şi, din păcate, mai sunt mulţi ca el, mulţi care folosesc această metodă machiavelică, metodă care a stricat un popor, o naţie, o ţară.

Membrii de partid făceau această educaţie care de multe ori căpăta forma şantajului, folosind diferite acuzaţii:
– Eşti împotriva partidului, eşti recalcitrant, nu dai dovadă de conştiinţă civică, sabotezi, nu dai rezultate conform directivelor partidului, te opui majorităţii, eşti oportunist, eşti contra partidului, eşti insubordonat, eşti contra clasei muncitoare, nu dai dovadă de bunăvoinţă, eşti rău intenţionat, eşti tendenţios, eşti nepregătit ideologic, eşti împotriva colectivului, strici colegii şi familia, creezi atmosferă proastă, te opui, nu eşti constructiv, eşti reclamagiu, eşti…
Nu se mai terminau invenţiile lor comuniste în sens distructiv. Distrugeau personalitatea, adevărul şi dreptatea.

Toate aceste şantajuri şi invective erau folosite public, ca o condamnare şi execuţie a ta ca persoană, personalitate, prestigiu şi tot ce ţine de demnitatea umană.

În caz de cel mai mic comentariu, de critică sau comentariu negativ, ajungeai din om cinstit şi muncitor, să fii făcut gunoi sau toaletă publică de ciracii partidului, pentru ca toţi să scuipe peste tine, peste familia ta. Totul se întorcea împotriva ta, ca repercursiune negativă asupra vieţii tale individuale sau colective, sub diferite forme.

Puteau astfel să fie şantajaţi sau pedepsiţi un individ, doi sau grupuri întregi, respectiv colective de muncă care nu realizau spre exemplu planul. Astfel, nu terminai facultatea, erai dat afară. Nu puteai să te înscrii sau să reuşeşti în anumite facultăţi sau cursuri preuniversitare, pentru că nu aveai referinţe ideologice şi de comportament civic de comunist bun. Nu puteai să activezi sau să deţii funcţii în anumite instituţii sau întreprinderi, pe aceleaşi criterii.

Nu puteai să ai acces la anumite servicii publice, nu avansai în post, nu ţi se mărea salariul, nu primeai prime. Referitor la prime, acestea au reprezentat o armă teribilă de defavorizare şi pedepsire, respectiv de recompensă pentru cei zeloşi în activităţile lor, cu respectarea strictă a indicaţiilor.

Nu primeai sau nu aveai dreptul să cumperi apartament, să ţi se aprobe autorizaţie de construcţie, dacă locuiai în mediul rural, să-ţi intoduci apă sau gaze, să vinzi sau să te muţi. Ca pedeapsă, ţi se decidea o repartiţie nedorită la teminarea şcolii, erai transferat în interes de serviciu obligatoriu, erai trimis în delegaţii proaste, nu ţi se aproba să mergi nici măcar în ţările socialiste, erai repartizat în schimbul cel mai greu, ţi se dădea utilajul cel mai prost sau maşina cea mai proastă. Nu puteai ocupa funcţie de coordonare sau de conducere profesională, nu erai făcut pionier, membru U.T.C. sau membru de partid. Inoculaseră în structura educaţională şi în mentalul copiilor meritul de a fi pionier, condiţie mentală şi psihologică de codiţionare subconştientă şi dirijare inconştientă spre o cultură comunistă.

Acest sistem monstruos, prin această educaţie, îşi asigura procentul necesar de conştiinţe indeologice cu memorie „imprimată”, „albită”, „spălată”.

Şi astăzi se folosesc, mai mult sau mai puţin, asemenea metode în unele structuri ale unor partide şi instituţii ale statului.

Recitarea cu ardoare de poezii „patriotice”, cu conducătorul, activităţile extraşcolare remarcabile pe linie de pioner sau U.T.C., comportamentul tupeist privind aceste activităţi, în clasă sau cu colegii, deveneau recomandare pentru cei ce aveau şanse de reuşită şi drum în viaţă.

Şi astăzi îmi aduc aminte cum băieţi şi fete, slab dotaţi, dar tocilari, magazine purtătoare de date pe care nu le puteau prelucra, cu tupeu şi cu pieptul bombat în faţă, te dădeau la o parte şi salutau pioniereşte, ca la armată.

Era armata în formare de viitoare cadre ale partidului, armată cu componenţi care ulterior deveneau goi în suflet şi inimă, uitau ce au învăţat mecaniceşte, vocabulare de lemn, persoane care conştientizau ulterior că nu erau capabili şi buni la nimic. Datorită acestei situaţii, aceştia deveneau perverşi, îşi însuşeau tot ce este negativ, pentru a arăta că sunt superiori şi că posturile pe care le ocupă sunt prea mici pentru ei.

Totul se făcea sub oblăduirea celui mai mare incapabil, incompetent şi pervers, secretarul de partid, apostol al Marelui Conducător.

Subiectele din cărţile de studiu care aveau legatură cu propaganda sau patriotismul revoluţionar, legat de partid, au constituit încurajarea maximă de „cultură”. Pe baza acestora, se acordau merite, în detrimentul celor legate de ştiinţele umaniste, de ştiinţele exacte, de realul contemporan al timpului. Datorită faptului că aceste cunoştinţe nu puteau fi înţelese de respectivii tocilari, s-a trecut la şcolarizarea în sensul acumulării cantitative de cunoştinţe, a memorării în şir de date, nume, personaje, evenimente, care în mare parte intrau în conflict cu viaţa reală, viaţa şi discuţiile de acasă .

Recompensele şi promovarea erau conform acestor criterii. Primeai notă mare, mergeai în tabără, erai fotografiat şi pus la panou, erai îndrumat şi recomandat. Astfel, generaţii întregi nevinovate au întregit conhorta de sprijinitori ai sistemului. Aceştia au rămas cu sechele de identitate, de evoluţie naturală, de înţelegere a recompenselor pe baza calităţilor native, cu carenţe mari în comportament şi educaţie. Unii dintre aceştia astăzi clamează în mari oameni de afaceri, oameni politici, personaje cu averi făcute din furat.

Cu toate că a existat o opoziţie instinctuală la o astfel de educaţie, la unii aceasta s-a imprimat foarte mult, ducând la persoanele care astăzi, sub aparenţa unei culturi şi pregătiri bune, ascund carenţele dezastruase provocate de educaţia comunistă.

De la conceptul comunist că propietar este statul peste toate, tu fiind numai posesor conform unor merite de ei stabilite, pentru a folosi această propietate a statului, funcţie de contribuţia ta la sucesul ideologic al statului totalitar, aceştia au pervertit acest concept în favoarea lor, pretinzând că ei sunt îndreptăţiţi să devină propietari pe aceste bunuri. Astăzi, propietatea trebuie să fie a lor cât mai multă, datorită schimbării şi aceptării schimbării, precum şi datorită educaţei de meritocraţie ideologică imprimată.

Dupa revoluţia din 1989, proprietatea statului a devenit câmpul de bătaie şi de însuşire a acesteia. Astfel, statul ca proprietar a fost şi este devalizat de aceştia. Un director consideră că dacă a condus o întreprindere, are automat un anumit drept de proprietate asupra acesteia.

Dar să trecem la mijloacele de îndoctrinare comunistă, influenţare, coordonare, stăpânire, dictare, impunere forţată, dirijare şi supraveghere a destinelor vieţilor noasre. Secretarul de partid al unei comune avea drept de hotărâre asupra la aproape orice activitate ce privea comunitatea respectivă. Bineînţeles că acesta nu era singur. Pricipalii colaboratori şi subordonaţi erau directorul căminului cultural pe linie de educaţie socialistă şi comunistă, directorul şcolii, preşedintele cooperativei agricole de producţie, directorul staţiunii de maşini agricole, miliţia şi alţii, în funcţie de specificul locului. Aceasta era structura sistemului, osatura lui, osatură prin care acest regim a impus şi imprimat în memoria individuală şi colectivă principalele noţiuni referitor la societatea comunistă, la dreptul individului, dreptul grupului social, clasei sociale, dreptul familiei, dreptul copilului, dreptul bătrânului, dreptul femeii, dreptul muncitorului, dreptul ţăranului, dreptul deşteptului, dreptul prostului, dreptul membrului de partid, dreptul opozantului de orice natură.

Totul era într-o simbioză bazată pe compromisul evolutiv continu şi adaptabil rapid la cerinţele secretarului de partid. Comuna era subordonată judeţenei de partid, de unde veneau controale, prin care reprezentaţtii puterii şi ajutoarele acestora veneau să se aprovizioneze sau să tragă vestitele chiolhane.

Secretarul de partid era venit şi numit de la oraş sau cel mai bun propagandist al sistemului din comună. Dacă nu avea o casă în comună, sigur îşi construia sau intra în posesia celei mai bune case. Acesta era „baronul” local la care trebuia să te închini. El şi familia lui reprezentau tot, inclusiv modul de comportament, moda, bunăstarea şi idealul ţăranului spre devenirea şi scăparea de munca de la colectivă. Secretarul de partid reprezenta Dumnezeul local. El şi familia lui erau exemplu, „cei mai buni”, „cei mai frumoşi”, „cei mai pregătiţi”. Ei le ştiau pe toate, ei aveau dreptul la toate. Secretarul de partid te rezolva. Lui i se cuvenea ce era mai bun. El primea atenţia cea mai mare (tovarăşul primea atenţii, nu şpagă). El trebuia să ştie tot, până în ultimul colţ al aşezării, şi totul se făcea numai cu aprobarea lui.

El avea dreptul să deţină cel mai bun loc la restaurant şi la căminul cultural. La cooperativa agricolă de producţie, în fiecare săptămână i se pregăteau găina şi gâsca, afumătura, ouăle şi legumele proaspete, vinul cel bun. La întreprinderea meşteşugărească, tot ce este trebuincios casei era confecţionat cu mare atenţie pentru acesta şi prietenii acestuia. La şcoală, copii lui şi ai subordonaţilor lui erau cei mai buni „la note” şi li se ierta orice.

Curtea secretarului de partid avea peluză şi alee. Vecinii erau fericiţi că scapă de noroaie, ca aveau asfalt sau piatră pusă până la primăarie.

Rai şi iad în acelaşi loc. Curăţenie şi murdărie. Minciună şi adevăr. Evoluţie şi involuţie. Inteligenţă şi prostie.

Rai pentre ei, iad pentru proşti şi cinstiţi. Curăţenie pentru ei, murdărie, resturi şi gunoaie pentru ceilalţi. Evoluţie pentru ei, involuţie pentru popor şi ţară. Inteligenţă şi ştiinţa furatului, a şmecherului pentru ei, prostie pentru cei care aceptau.

Cum a putut suporta acest pământ toate acestea?

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook