6 septembrie 2007

Felii de timp – Şi totuşi îmi aduc aminte

Există oare resentimente pentru unii? Resentimentul aducerii aminte a uliţei de ţară? Resentiment care pentru mine înseamnă uliţa sufletului meu, uliţa inimii mele, uliţa copilăriei mele? Nu, nu cred ca există, nu există pentru că uliţele au rămas la fel, uliţe neschimbate.

Şi acum încă mai există drumul de asfalt de la oraş până în capul satului, iară de acolo în rest aceleaşi uliţe demult uitate de unii, de unii care au copilărit de-a lungul lor.

Încă mai există drumul dinspre oraş, drum mirosind a încins, drum cu pete de motorină, drum cu un câine vagabond tolănit între asfalt şi praful adunat la bordură, drum care duce până în centrul satului.

În centru există o fântână cu bordură de piatră, bordură înegrită de timp, fântână cu o roată mare sau cu cumpănă, fântână cu crăpătură în piatră, crăpătură prin care umezeala scursă a înlesnit să crescă muşchiul verde.

Cu ciocul mic, o vrabiuţă se chinuie să ciugulescă din crăpătura verde şi umedă, un fir de apă numai de ea văzut, chinuială pentru a alunga setea verii toride. De acolo se întind uliţele satului, uliţele periferiei, sau uliţele marginilor de oraş, uliţe care sunt la fel, oraşul absorbind sate şi comune vechi.

Uliţa aceea din amintire încă mai există, uliţă cu creangă ruptă de pom, creangă ruptă de câte o maşină. Uliţă cu copii goi, copii care în trecut alergau după rata care venea sau pleca spre oraş. Uliţă plină de gâşte, raţe şi alte orătănii. Uliţă cu mătuşa Maria stând la poartă cu mâna streaşină la ochi, asteptând poştaşul.

În spatele caselor, parcă în ciuda prafului de la şosea, de un verde lucitor, pomii fructiferi împodobiţi cu daruri de primavară, cu daruri de vară, cu daruri de soare, atârnau cu braţele lor multe şi greoaie spre ţărână, din care cu mare minune au scos aromele pământului, arome care au fost cocoţate spre necazul copiilor, tocmai pe crengile la care ei nu ajungeau.

Aşa că nu e cu de mirare că se aud glasuri vesele, exclamaţii, sunete cristaline, voci senine, hârjoneală în dreptul unui corcoduş ale cărui fructe începuse să se coacă. Corcoduş care este atacat cu mare străduinţă cu beţe de câţiva băieţei şi câteva fetiţe, corcoduş care este nevoit să-şi lase fără voie poamele coapte şi sănătoase, poame în palmele întinse ale acestor îngeri de sub corona sa.

Pe uliţă o betonieră veche huruie la câţiva metri mai încolo de mătuşa Maria, alături de o maşină mică, maşină nemaivăzută de către aceasta. O umbră pogoară în lateral pe lângă o clădire mare si pătrăţoasă din cărămidă roşie, clădire care se construieşte cu ferestre prea mari, clădire cu o uşa ca o văgăună care înghite materiale, ce tot vin şi nu se mai opresc. Sus cu o roată şi o funie, unul tuciuriu de la natură sau de la soare strigă la cel de jos:
– Băă… mişcă-n mă-ta, că m-am copt de tot.
Cel de jos, toropit şi el de căldura soarelui, târşindu-şi picioarele pline de var, strigă şi el la rândul lui:
– Ce, bă… crezi că eşti cartof ca să te coci? Nu vezi că eşti prost?! Stai că… acum pun găleata.

Trecutul în prezent, prin case din chirpici, case cu acoperişuri din şindrilă înnegrită şi încovoiată de vreme. Prezentul prin case acoperite cu tablă şi fără prispe, case mult mai înalte. Apoi viitorul care vine, viitor cu construcţii pătrăţoase.

O construcţie se ridică şi pe uliţa satului, construcţie ridicată de un „tovarăş”. Este o casă din cărămidă găurită, casă cu faţadă la fel de pătrăţoasă şi de neînţeles, respectiv de o urâţenie bine comentată de cucoanele uliţei, cucoane care stăteau adunate la o intersecţie de garduri, de vecinătăţi, cucoane care se cruceau şi care mai de care făceau diferite presupuneri.

Rata veche care trosnea, zvâcnea, se oprea, cu şoferul plin de unsoare şi cu o şapca ponosită în cap, rată care lăsa în urmă o dâră de fum negru şi înecăcios, fum amestecat şi cu un fuior de praf, reprezenta un eveniment mare atât la plecarea ei, cât şi la întorcerea ei de la oraş. Ea, rata, reprezenta mijlocul de a „ieşi în oraş”. Tot ea reprezenta şi mijloc de transportat paporniţe, câte un sac cu ştiuleţi de porumb, cuşti cu găini sau cuşti cu porumbei. Puteai să mai zăreşti câte un coş cu câţiva ciorchini de struguri, struguri care câteodată alunecau şi erau striviţi sub greutatea bucaţii de carne de porc sau de slănină afumată, toate acestea puse în grabă în câte un coş mic şi zdrenţuit. Deasupra mai trona şi o bucată de brânză înfăşurată în ziar, brânză care lăsa zerul să se scurgă peste celelate delicatese, toate acestea în zdrucinăturile ratei.

Rata era evenimentul dimineţilor de vară toridă când mama, bunica, cumnatul sau neamurile altora din sat se duceau la oraş să ducă de mâncare celui care, fără să ştie, deprindea mânuirea cuvântului şi scrisului, deprindere pentru a impune marea „civilizaţie” comunistă.

Deprinderi din care învăţai minimul, respectiv cum să distribui, cum să împarţi, cum să dai sau să iei, să iei libertatea gândirii, libertatea mişcării, libertatea şi meritul de a avea sau nu anumite drepturi, sau să distrugi elementele „retrograde”.

Satul oferea şi distracţii pentru tineri, distracţii de 23 August, de 1 Mai sau de sărbătorile tovarăşilor. La căminul cultural se punea drapelul roşu, cămin unde ţanţos supraveghea operaţia secretarul de partid sau de U.T.C. Inăutru era pusă o masă lungă, masă acoperită tot cu o pânză roşie, masă pe care un mănunchi de flori atârnau aproape trecute într-un borcan.

Totul era pregătit pentru venirea serii. Toate acestea erau pregătite pentru când tinerii de frunte ai satului vor ţine „discursuri”, respectiv vor etala succesele, cât la hectar, câte ouă, câţi ştiuleţi, închiderea şcolii pentru a uda cu cana la câmp, fruntaşul sau brigadierul cutare a realizat atât peste plan, recalcitrantul care nu vrea să sape pe câmp sau să intre în colectivă, domnul secretar cu realizările etc.

Uf, viaţă, oare totul a fost adevărat?

Şi parcă în ciudă, toate acestea erau supravegheate de javra căminului cultural, un câine consteliv, câine căruia îi curgeau balele, câine lihnit de foame, câine care stătea dea curmezişul şi în dreptul uşii de la intrare.

După discursuri şi îndemnuri la depăşiri de plan, cu mare fason era instalat un picup sau magnetofon vechi, instrument din care printr-un difuzor la fel de vechi, cu membrana spartă, scrâşnind şi deformând sunete, se perindau cântăreţii potriviţi ai epocii, cu melodii privind pe iubitul conducător, partidul iubit, realizările mareţe şi… mai bine nu ar fi fost.

Pe lângă pereţi, fete şi băieţi se uitau unii la alţii, năuci de muzica hârâitoare şi orăcăitoare, nefiind îndemnaţi la dans. La un colţ, „pe fereală”, unii trăgeau dintr-o sticlă cu votcă marca „Săniuţa”, produsul cel mai rafinat al epocii, care se găsea numai pe sub mână, singurul produs rămas pe piaţa noii civilizaţii şi culturi.

Unul care „era pe bune” cu secretarul, a purces la a destupa o sticlă de ţuică de prune, ţuică cu al cărei miros pur şi simplu a infestat spaţiul şi aerul, miros care s-a combinat cu aerul încins şi umed, aer cu miros înţepător de transpiraţie. De-a lungul perioadei „civilizaţiei” roşii, din lipsa celor necesare igienei corporale, organul numit nas işi pierduse din calităţile sale naturale de a mai simţii astfel de duhori.

După lăsarea întunericului, secretarul se retragea cu „potentaţii locali” să sărbătoreacă special aniversarea. Cei cu „sania” în nas, mai curajoşi, schimbau discul sau banda şi se auzea un sunet care are numai ritm, dar nu şi înţeles. Încep scălâmbălelile conform muzicii, conform cu ce ştie fiecare, pe unde a vazut sau auzit, în ritm, în afară, pe lângă sau paralel, precum era şi epoca.

Seara târziu, câţiva rămaşi sub becul chior din faţa căminului cultural, cu sticla în mână, ţinându-se unul de altul, cu pantofii scâlciţi şi uscaţi, băteau colbul uliţei răcnind de mama focului. Băteau o horă imaginară, horă venită din adânc, horă din instict, horă din trecut, horă din genă, horă care nu se poate uita.

Era o încăpere de cămin cultural roşu, cu bănci simple de-a lungul pereţilor. Încăpere care peste noapte ramânea pustie, dar permanent supravegheată de ochiul ager al celui mai mare tovarăş al ţării, din tabloul din perete. Ochi ce îţi crea senzaţia că acesta, din semiîntuneric, se prelungeste până la faţa de masă roşie, faţă de masă prea roşie, chiar sângerie la acel ceas târziu de noapte. Se contopeau în întunericul sălii. O rază gălbuie a aceluiaşi bec chior se furişa prin geamul prăfuit şi crăpat, spre ochiul tabloului şi al feţei de mese sângerii.

Să nu uităm o astfel de istorie şi învăţătură de minte să ne fie.

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook