8 iulie 2008

De ce?

Ascut din cuvinte o alegorică poveste a nu ştiu câta oară roasă de adevărul realităţii cu fiecare pas crescător-descrescător şi cu stigmatul rostirii în cadenţa paşilor întrezăriţi dincolo de marginea albastră a orizontului, când Prometeu încă mai căuta amnarul şi cremenea într-o zi între răsărit şi asfinţit.

Monolog:
De ce frunzele sunt verzi şi nu albastre?
Pentru că atunci, lacrimile cerului s-ar risipi pe un trup albastru de frunză crezând că se naşte în alt cer.

Se pare că vorbesc singură, însă dacă gândesc lucrurile cu mine alături, constat că între suflet şi creier există în fiece clipă un duel al cuvintelor, o contradicţie de sensuri tot mai profund amestecată cu realitatea. A mea şi a celor ce citesc rândurile înşiruite precum brazdele care-şi aşteaptă seminţele să le rodească. Ale cunoaşterii.

Descopăr uimită că de fapt sunt aceeaşi ca atunci când, cu toate întrebările lumii adunate în privire, întrebam candid „de ce?”
De ce soarele e rotund?
De ce strada e stradă?
De ce pisica are coadă?

Adultul care era în raza întrebărilor mele trebuia să facă o întreagă cruciadă cu răspunsurile care iscau la rândul lor alte întrebari.

Aşa era atunci pe când totul începea cu „de ce?”.

Acum, monologul cu iz de dialog adânceşte problematica lui „a exista” dincolo de porţile unei realităţi percepute ca normalitate omenească închistrată în corsetul cu fire de sârmă ghimpată al rutinei.

De ce rotirea minutelor pe ecranul ceasului mut într-un ticăit provoacă timpul să treacă mai repede, lăsând omul orb de trăire? Cu alte cuvinte, de ce timpul trece uneori pe lângă noi şi nu prin noi?

De ce există atâţia roboţi cu oase de om, când omul are nevoie doar de o inimă să nu mai fie imun vieţii?

Şi încă o întrebare de demult chircită ca un semn de întrebare în pulsul inimii: de ce oamenii uită să trăiască pentru ei înşişi şi trăiesc pentru cei din jurul lor?

Margini de gânduri îndoite retoric pe tabla de şah a minţii; atunci – în copilărie, acum – în maturitate.

Banalitate, profunzime, „monologul-dialogul” meu (impropriu spus) descuie uşi ferecate ale adâncului, pe care uneori le trag înapoi cu putere… nu-mi sunt cunoscută în adâncuri mai adânci decât limpezimea cuvintelor şi uneori simt că atât de grea îmi pare cunoaşterea sufletului propriu ca atunci când nu cunoşti adâncul necunoscut al marii şi înfricoşat abandonezi coborârea în abisul albastru.

Mă aşez totuşi la sfatul minţii cu sufletul, uneori lăsând paşii cunoaşterii să scrie poteca omului din mine recunoscând că nicicând un cuvânt nu poate fi aşternut pe hărtie din suflet, dar fără minte sau scris numai cu mintea şi neînvăluit de cochilia spiralată a sufletului.

Şi am rămas suspendată într-o concluzie precum cele trei puncte în coada unei fraze… viaţa este atât de complicată în simplitatea ei…