Blog.Citatepedia.ro
cărţi, teatru, cinema, muzicăSearch Results
Războiul minţii
Din 6 februarie 2009, talentată Dakota Fanning revine pe marile ecrane din România, alături de Chris Evans, în „Războiul minţii” („Push”), un film care de vineri va avea premiera în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, Cinema City din Bucureşti, Cluj şi Timişoara.
Continuare »
Surse folclorice în romanul „Domnişoara Christina” de Mircea Eliade
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Continuare »
Edgar Allan Poe şi moartea conştiinţei
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Continuare »
Poveşti de adormit copiii
Pe 16 ianuarie 2009 are premiera în România o comedie nebună, pentru toate vârstele: „Poveşti de adormit copiii” („Bedtime Stories”). Filmul realizat de Adam Shankman îi are în distribuţie pe Adam Sandler, Keri Russell, Guy Pearce, Richard Griffiths, Jonathan Pryce, Courteney Cox, Lucy Lawless.
Continuare »
Umberto Eco şi „Numele trandafirului”
Umberto Eco, născut pe 5 ianuarie 1932, este una dintre cele mai importante figuri din semiotica europeană, un teoretician desăvârşit şi extrem de plăcut la lectură, pertinent şi dinamic, solicitant şi abil în a capta atenţia şi interesul lectorului. Pe lângă sistemul teoretic, autorul a găsit de cuviinţă să-l ilustreze practic, în câteva structuri romaneşti ce i-au adus popularitatea şi în rândul profanilor. Una dintre ideile de bază pe care am construit o analiză a romanului său, „Numele trandafirului”, este aceea că fiecare cititor alege, dintr-o carte oarecare pe care o citeşte, exact ceea ce poate înţelege şi asimila, în funcţie de calităţile sale native, interesele personale şi bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă până în acel moment. Prin urmare, o carte se dovedeşte a fi – în fapt – o multitudine de cărţi, iar romanul lui Eco demonstrează chiar prin construcţie acest lucru.
Continuare »