30 aprilie 2010
Nicolae Mătcaş, lingvist, publicist, poet, luptător înflăcărat pentru limbă şi alfabet, patriot adevărat, a împlinit pe 27 aprilie frumoasa vârstă de 70 de ani. Cu această ocazie, din toată inima, îi dorim septuagenarului multă sănătate, noroc, fericire, soare în suflet şi realizarea celor planificate. La mulţi ani! La mai mult şi la mai mare, multstimate maestre!
Pe la mijlocul lunii ianuarie, lângă Universitatea de Stat, m-am întâlnit întâmplător cu prof. Timotei Melnic, care mi-a spus că Nicolae Mătcaş în prier rotunjeşte o dată frumoasă şi colegii se pregătesc să-l felicite cu această ocazie.
– Şi dumneata ai lucrat împreună cu Mătcaş. Te alături de noi?
– Desigur, i-am răspuns, este un om deosebit şi neapărat o să vin cu o felicitare.
Şi iată ocazia. Pe 1 martie, dimineaţa, m-a telefonat prof. univ. dr. Dionis C. Lica, pe acele vremuri prorector al institutului „Ion Creangă”, şi m-a rugat să scriu câteva rânduri despre prof. Nicolae Mătcaş, pe care vrea să le includă într-o carte dedicată jubiliarului.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mihai Cucereavii in Memorii
18 februarie 2010
Odată am auzit pe cineva spunând că posesia nu există în realitate, este o iluzie. Dar o iluzie necesară pentru stabilirea unui tip de ordine relaţională. Adică un soi de prosteală general acceptată, o convenţie, o convenienţă. Însă, ca orice iluzie, ea poate da naştere altor iluzii complementare (dacă accepţi una, de ce nu ai accepta-o şi pe a doua?), cum ar fi legile constituţionale, respectiv pedepsirea celui care fură. Şi în numele unei iluzii, ne comportăm în realitate contrar învăţăturilor lui Hristos, care zic: „Dacă un om te sileşte să mergi cu el o milă de drum, tu să mergi două”, „Dacă un om îţi fură haina, tu dă-i şi cămaşa” sau „Ce valoare are un lucru care poate fi furat?”.
Nu pledez pentru hoţie, încerc să arăt că orice conduită, orice sistem de referinţă care se bazează pe o iluzie este fals(ă) în fond. Şi că iluzia căreia îi dai drept de viaţă va căuta să te înrobească. E în natura iluziilor să facă asta. Se zice că numai cinstea şi adevărul te pot elibera. Prin asta înţeleg că adevărul şi iluzia nu pot coexista. Când una începe, cealaltă se termină. Să-mi fi scăpat oare din vedere ideea de compromis?
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
12 februarie 2009
“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor”
(Calistrat Hogaş)
Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.
Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Genovica Manta in Articole
29 ianuarie 2009
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Genovica Manta in Articole, Cărţi, Dragoste, Folclor, Fragmente literare
20 ianuarie 2009
Am dospit din palme o speranță, albă ca un fulg de nea, ultimul căzut din mantie de ninsoare pe cerul meu unde se mai odihnește doar o stea. Am rupt cerul în bucăți și am bandajat, albastru visele pentru că le-au ros nesomnul haina albastră a firii. Când pantoful Cenușăresei se va fi spart atunci e semn că povestea s-a scurs dincolo de punctul unde arde orizontul.
Odată, o vecină măcina la moara gândurilor galbene corole de floare de soare, doar-doar s-o gândi răsăritul să aducă-n dar, mai devreme c-o dimineață, versurile țesute-n bob de rouă pe buza petalei de flori albastre de nu-mă-uita pentru că, spunea tot ea, vecina, rănile cerului prin care curge asfințitul nu se cos decât cu firul de ață al zorilor descurcat din părul alb al norilor.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
4 decembrie 2008
„Cântecul iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke” – titlul sub care este, în general, cunoscut textul, este o odă închinată iubirii şi eroismului, puternic impresionistă, cu efecte muzicale excepţionale. Opera a devenit imediat o carte-cult, datorită tematicii sale legate de viaţa pământească, aşa cum este ea redusă ca importanţă pentru învăţăturile creştine. Fragmentele de mai jos fac parte dintr-o traducere aparţinând lui Eugen Jebeleanu, numită – puţin diferit – „Povestea iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke”.
Prologul:
…La 24 noiembrie 1663, Otto de Rilke, din Langenau-Gränitz şi Ziegra pe Linda, fu înstăpânit pe partea din moşia Linda rămasă în urma fratelui său Christoph, căzut în Ungaria; dar trebui să dea un zapis, potrivit căruia ar fi fost decăzut din avutul moştenit, în caz că fratele său Christoph (care, după actul de moarte adus, pierise ca stegar în compania baronului de Pirovano a împărătescului regiment austriac de cavalerie din Istria) s-ar reîntoarce…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare