„Cântecul iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke” – titlul sub care este, în general, cunoscut textul, este o odă închinată iubirii şi eroismului, puternic impresionistă, cu efecte muzicale excepţionale. Opera a devenit imediat o carte-cult, datorită tematicii sale legate de viaţa pământească, aşa cum este ea redusă ca importanţă pentru învăţăturile creştine. Fragmentele de mai jos fac parte dintr-o traducere aparţinând lui Eugen Jebeleanu, numită – puţin diferit – „Povestea iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke”.

Prologul:

…La 24 noiembrie 1663, Otto de Rilke, din Langenau-Gränitz şi Ziegra pe Linda, fu înstăpânit pe partea din moşia Linda rămasă în urma fratelui său Christoph, căzut în Ungaria; dar trebui să dea un zapis, potrivit căruia ar fi fost decăzut din avutul moştenit, în caz că fratele său Christoph (care, după actul de moarte adus, pierise ca stegar în compania baronului de Pirovano a împărătescului regiment austriac de cavalerie din Istria) s-ar reîntoarce…

Şi iată soldatul pe drumul războiului:

Călărind, călărind, călărind, prin zi, prin noapte, prin zi.
Călărind, călărind, călărind.
Şi curajul a obosit atâta şi dorul s-a făcut atât de mare. Nu mai sunt munţi de loc, de-abia câte un pom. Nimic nu cutează să se ridice. Colibe străine se ghemuiesc însetate lângă fântâni prăbuşite. Nicăieri vreun turn. Şi mereu aceeaşi privelişte. Doi ochi sunt prea mulţi. Doar noaptea, uneori, ţi se pare a fi găsit drumul. Poate, peste noapte, ne întoarcem, din nou, pe aceeaşi bucată, câştigată anevoios sub soarele străin? S-ar putea. Soarele-i greu, ca la noi în miezul verii. Dar era vară când ne-am luat rămas bun. Lung străluceau din verdeaţă vestmintele femeilor. Şi acum călărim îndelung. Trebuie să fie toamnă, aşadar. Cel puţin acolo unde femei triste sunt cu gândul la noi.

Cei doi tovarăşi:

Cel din Langenau se întoarce în şa şi spune: „Domnule marchiz…”
Vecinul, micul francez delicat, a sporovăit la început vreo trei zile şi a râs. Acum, nu mai ştie de nimic. E ca un copil care ar vrea să doarmă. Praf se aşterne pe finul său guler alb îndantelat; nu-l vede.
Se ofileşte încet, în şaua-i de catifea…
Însă cel din Langenau zâmbeşte şi spune: „Ai ochi ciudaţi, domnule marchiz. Nu mă-ndoiesc că seamănă cu ai mamei dumitale”.
Şi iată că flăcăiandrul se-nviorează, îşi scutură praful de pe guler, şi-i ca nou-născut.

Cele mai scumpe amintiri:

Cineva povesteşte despre maică-sa. Desigur un german. Apăsat şi rar îşi potriveşte vorbele. Ca o fată care împleteşte flori, încearcă dusă pe gânduri floare după floare şi încă nu ştie ce va ieşi din tot: astfel îşi înşiră cuvintele. De bucurie? De durere? Toţi ascultă. Chiar şi scuipatul încetează. Căci sunt numai seniori care ştiu ce se cuvine. Şi cel din grămadă, care nu cunoaşte germana, pricepe deodată, simte câte o vorbă: „Într-o seară…” „Pe când eram mic…”.
Sunt aici, strânşi laolaltă, aceşti seniori care vin din Franţa şi din Burgundia, din Ţările-de-Jos şi din văile Carinthiei, din cetăţile Boemiei şi de la împăratul Leopold. Căci lucrurile povestite de unul le-au aflat cu toţii şi întocmai. Ca şi cum n-ar fi pe lume decât o mamă…

Aşteptarea şi trandafirul:

Foc de veghe. Stau roată şi aşteaptă. Aşteaptă să cânte vreunul. Dar sunt atât de trudiţi. Lumina roşie-i grea. Se aşază pe carâmbii prăfuiţi. Se târăşte spre genunchi, priveşte-n mâinile împreunate. Nu are aripi. Feţele sunt întunecate. Totuşi, ochii micului francez mai licăresc un răstimp, cu lumină ciudată. A sărutat un mic trandafir, şi acum poate din nou să i se veştejească la piept… Cel din Langenau a văzut, pentru că nu poate să doarmă. Se gândeşte: eu nu am nici un trandafir, nici unul. Pe urmă, cântă. Şi e un vechi cântec trist, pe care-l cântă acasă fetele, pe câmpuri, toamna, când secerişul se apropie de sfârşit.

Petala dăruită:

Odată, dimineaţa, veni un călăreţ, apoi încă unul, patru, zece. Turnaţi în zale, uriaşi. Apoi, o mie în urma lor: oastea.
Trebuie să se despartă.
„Întoarce-te norocos, domnule marchiz.”
„Păzească-te Fecioara Maria, cavalere.”
Şi să se despartă nu pot. S-au legat prieteni dintr-o dată, fraţi. Mai au să-şi povestească unul altuia atâtea; cu toate că şi-au împărtăşit de pe acum atât de multe. Se codesc. Şi în jurul lor e vânzoleală şi zgomot de copite. Marchizul îşi trage acum marea-i mănuşă dreaptă. Scoate micul trandafir, desfoaie o petală. Ca şi cum ar frânge anafura.
„O să te ocrotească. Rămâi cu bine.”
Cel din Langenau se miră. Priveşte îndelung în urma francezului. Pe urmă, ascunde petala străină sub tunică. Şi ea îi pluteşte în sus şi-n jos pe valurile inimii. Chemare de goarnă. Tânărul cavaler călăreşte spre armată. Surâde trist: pe el îl ocroteşte o femeie străină.

Noua însărcinare – stegar:

În sfârşit, în faţa lui Spork. Alături de calu-i bălan, stă contele. Lung, părul său luceşte ca fierul.
Cel din Langenau n-a mai întrebat. Recunoaşte pe general, sare de pe cal şi se înclină într-un nor de praf. Întinde scrisoarea de prezentare. Acesta, însă, porunceşte: „Citeşte-mi petecul!” şi buzele-i nu s-au mişcat. N-are nevoie de ele; bune-s îndeajuns pentru sudălmi. Pentru rest, grăieşte dreapta. Basta! E destul să te uiţi la ea. Tânărul senior a terminat demult. Nu-şi mai dă seama unde se află. Spork e deasupra tuturor. Înainte-i, până şi cerul dispare. Spuse atunci Spork, marele general:
„Stegar”.
Şi asta-i mult.

Scrisoarea:

Cel din Langenau scrie o scrisoare cufundat în gânduri. Lin zugrăveşte cu slove mari, grave, drepte:
„Buna mea mamă,
fii mândră: eu port steagul,
fii fără grijă: eu port steagul,
iubeşte-mă: eu port steagul”.
Pe urmă, îşi ascunde scrisoarea în tunică, în cel mai tainic loc, lângă petala de trandafir. Şi gândeşte: în curând se va înmiresma. Şi gândeşte: poate o va găsi odată cineva… Şi gândeşte…; căci duşmanu-i aproape.

Satul, castelul:

Călăresc peste un ţăran ucis. Ochii-i sunt larg deschişi, şi oglindesc ceva; nu însă cerul. Mai târziu, se aud urlând câini. Se apropie, aşadar, în sfârşit, un sat. Şi deasupra colibelor, se înalţă, de piatră, un castel. Lat se-ntinde într-acolo podul. Poarta se cască uriaşă. Înalt răsună goarna, de bun venit. Auzi: zarvă, zăngănituri, lătrat de câini! Nechezaturi în curte, lovituri de copite şi chemări.

Dorinţa:

Odihnă! Să fii o dată oaspe. Nu pururi să-ţi ospătezi singur poftele cu o sărăcăcioasă masă. Nu pururi să-ţi arunci asupra tuturor duşmănos privirea: să laşi odată să se-ntâmple totul şi să ştii că-i bine aşa. Căci până şi curajul trebuie să se odihnească odată, ghemuindu-se sub marginea plapumei de mătase. Să nu mai fii pururi soldat. Să porţi odată libere buclele şi gulerul larg răsfrânt şi să te odihneşti în jeţuri de mătase, şi să te simţi proaspăt până în vârful degetelor, ca după baie. Şi din nou să-nveţi ce-s femeile. Cum se poartă cele albe şi cum sunt cele albastre; ce fel de mâini au, cum îşi cântă râsul, când paji blonzi aduc talerele frumoase, grele de roade zemoase.

Mirajul…

A-nceput ca un ospăţ. Şi se făcu o serbare de abia se ştie cum. Fâlfâiau flăcările înalte, glasurile se rostogoliră, cântece ameţite din pahare şi sclipiri clincăniră şi, în sfârşit, din tacturi nenumărate izbucni jocul. Şi târî după sine totul. Fu o înălţare de valuri în săli, o întâlnire şi o căutare, o despărţire şi o regăsire, o izbucnire de scântei şi-un orbitor vârtej de lumini şi o legănare în vânturile de vară ascunse-n vestmintele femeilor calde.
Din vinu-ntunecat şi mii de trandafiri, ora curge vuind în visul nopţii.
Şi în această măreţie, unul stă şi se minunează. Şi neştiind ce să creadă, aşteaptă să vadă dacă nu se trezeşte. Căci numai în somn poţi vedea găteli de acestea şi asemenea serbări ale unor asemenea femei. Cel mai mic gest al lor este o cută căzând în brocart. Ele înalţă ore din convorbiri de argint şi uneori ridică mâinile astfel, încât ai crede că rup dintr-un loc la care tu nu poţi ajunge, trandafiri catifelaţi pe care tu nu-i vezi. Şi atunci visezi: să te împrejmuie aceste femei ca o podoabă şi să fii fericit cu totul altfel şi să cucereşti şi tu frunţii tale, care-i goală, o coroană.
Unul îmbrăcat în mătase albă îşi dă seama că nu se poate trezi; pentru că-i treaz şi zăpăcit de realitate. Şi-aşa, aleargă neliniştit în vis şi stă în parc, singur în parcul negru. Şi serbarea-i departe. Şi lumina minte. Şi noaptea-l împrejmuie răcoroasă. Şi întreabă pe o femeie, care se apleacă spre dânsul:
„Tu eşti Noaptea?”
Ea surâde.
Şi atunci se ruşinează el de haina-i albă.
Şi ar vrea să fie departe şi singur şi în arme.
Cu totul în arme.

Vis… Somn… Pericol…

Odaia turnului e-ntunecată.
Dar ei îşi luminează feţele cu zâmbetele lor. Se caută unul pe altul ca nişte orbi şi fiecare dă de celălalt ca de o uşă. La fel copiilor, pe care noaptea-i înspăimântă, se-nghesuie unul într-altul. Şi, cu toate acestea, nu se tem. Aici, nu-i nimic ce le-ar putea sta împotrivă: nici un ieri, nici un mâine: pentru că timpul s-a surpat. Şi ei înfloresc din dărâmăturile lui.
El nu întreabă: „Bărbatul tău?”
Ea nu întreabă: „Numele tău?”
S-au întâlnit ca să-şi fie unul altuia o nouă fiinţă.
Ei îşi vor da sute de nume noi şi unul altuia şi le va lua înapoi, lin, cum se desprinde un cercel.
În anticameră, pe un jilţ, atârnă tunica, banduliera şi mantaua celui din Langenau. Mănuşile zac pe duşumea. Steagul stă pieziş, sprijinit de crucea ferestrei. E negru şi zvelt. Afară, furtuna străbate-n goană largul cerului şi sfâşie-n bucăţi albe şi negre noaptea. Lumina lunii se arată ca un fulger lung, şi umbre neliniştite trec peste steagul nemişcat.

Atacul:

Să fie asta dimineaţa? Ce soare se ridică? Cât e de mare soarele! Păsări să fie? Glasurile lor sunt pretutindeni.
Totul e luminos, dar nu este zi.
Totul e zgomotos, dar nu sunt voci de păsări.
Sunt grinzile, care luminează. Sunt ferestrele care strigă. Şi strigă roşu înspre duşmani, care, iată-i, stau afară în câmpia înflăcărată, strigă: foc!
Şi cu somnul sfâşiat pe faţă năvălesc toţi, jumătate armaţi, jumătate goi, din odaie-n odaie, din balcon în balcon şi caută scara.
Şi cu întretăiată răsuflare răsună goarne-n curte:
Adunare, adunare!
Şi tobe cutremurătoare.
Flamura însă acolo nu e.
Strigăt: stegar!
Caii turbaţi, rugăciuni, voci ce suie.
Blesteme: stegar!

Eroul:

Cel din Langenau s-a năpustit adânc între duşmani, dar singur de tot. Groaza a făcut în juru-i un cerc şi el se află-n mijloc, sub steagul, care arde-ncet.
Lin, pe gânduri aproape, se uită împrejur. Înainte-i sunt multe lucruri străine, împestriţate. Grădini – gândeşte el şi surâde. Dar simte acum că ochi îl străpung şi recunoaşte oameni şi ştie că sunt câini de păgâni – şi îşi azvârle calul în mijlocul lor.
Dar cum, acuma, cercul se-nchide iarăşi în juru-i, sunt, totuşi, din nou grădini, şi cele şaisprezece hangere încovoiate, care năvălesc asupră-i, rază de rază, sunt o sărbătoare.
O hohotitoare fântână săritoare.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »