5 mai 2017
Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de câmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dânsa ca spre o stăpână. Și unde odrăslește pământul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gângăniile se strâng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului: ochii să le poată răsfrânge în ei și să se veselească.
Naltă și zveltă, pe unde trecea, vântul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cânte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gângăniile mici, fărâmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pământului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rândunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătându-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întâmpinau pretutindeni, darnice florile se întreceau să-i arunce o podoabă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
6 august 2014
Humanitas Fiction a publicat recent „Cei doi domni din Bruxelles” de Eric-Emmanuel Schmitt, o carte despre iubirile invizibile, cele despre care nu se vorbeşte niciodată, pe care nimeni nu le va ghici, inaccesibile uneori chiar şi pentru cel care le încearcă. Deşi mereu trecute sub tăcere, aceste sentimente sunt reale; mai mult, ele alcătuiesc adevărul unui destin.
În cele cinci nuvele din volumul de faţă, modesta croitoreasă Geneviève nu bănuieşte că viaţa ei banală în cartierul popular Marolles din Bruxelles este urmărită cu sufletul la gură de un cuplu de binefăcători misterioşi care trăiesc astfel prin procură experienţele ce le sunt refuzate. Într-un orăşel din Hainaut, taciturnul doctor Heymann este mai ataşat de câinele lui ciobănesc decât de semenii săi. Fie că se află la Viena, fie la Copenhaga, între Constanze şi Georg intervine mereu umbra unui terţ. În îndepărtata Islandă, Magnus şi Alba trăiesc coşmarul pierderii unui copil, iar la Paris Séverine şi Benjamin îl trăiesc pe cel de a nu fi avut unul.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Dragoste, Ştiri
16 aprilie 2012
„Dacă adevărul piere, atunci rămâne minciuna în existenţa noastră… Ave veritas!”
Hegel
Omul este măsura existenţei sale. Adevărul poate fi trepte pe care mulţi nu pot să le urce. Ele pot fi îndreptate spre cer sau poate spre adâncuri. În casele Domnului, când vrem să ne lepădăm de ce-am fost ieri, uităm că mâine vom fi aceiaşi. Sabia nu are tăiş pentru adevăr. Adevărul nu poate fi acoperit cu gunoi, nici în noi şi nici în alţii.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
10 noiembrie 2010
Editura Emma din Orăștie a publicat recent antologia „Florilegiu – proză scurtă 2010”, proiect susținut de Asociația Culturală Florema Design și revista literară online Visul și coordonat de Ileana-Lucia Floran, președinte al Asociaţiei Culturale mai sus amintite și editor-şef al editurii Emma.
Autorii cuprinşi în volumul sunt: George Arhip, Cristian Cașcaval, Livia Ciupav, Sorin Coadă, Ileana-Lucia Floran, Florin Molnar, Adriana Gheorghiu, Adina-Cristinela Ghinescu, Viorica Marica Hageanu, Crișan Ioan, Mihaela Mădălina Irava, Alina Lazăr, Dan Orghici, Mirela Savin, Nastasia Savin şi Mariana Tănase.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Adina-Cristinela Ghinescu in Cărţi, Ştiri
13 august 2010
Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:
Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.
Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.
Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.
Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).
Continuare »
Încarc...
Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Poezii, Umor
4 august 2010
Un articol despre „bolile trupeşti ale epigramei” implică nu numai ariditate profesională, ci şi un oarecare risc: dacă pentru superlativele şi laudele duse la exces, înserate într-un medalion, într-o evocare sau prezentare de carte nu te trage nimeni la răspundere (ba, dimpotrivă, atrage simpatii!), exemplele de nereuşită, imperios necesare într-un asemenea articol, presupun responsabilitate şi atrag nemulţumiri şi antipatii. Totuşi, având în vedere că epigrama românească, proliferând într-o adevărată avalanşă de volume, pe lângă câştigurile mari pe care le-a realizat, manifestă o oarecare delăsare în privinţa prozodiei, deschizând porţile tuturor încercărilor şi încercătorilor, considerăm că e necesară o punere în lumină a lucrurilor, conform cu realitatea existentă. În plus, în redactarea rândurilor de faţă, am pornit de la considerentul că nu există epigramist – mic sau mare, cu vechi state în domeniu sau de curând afirmat – care să nu aibă şchiopătări prozodice, de rimă sau de exprimare. E necesară, totuşi, o precizare: una e se strecoare câte o abatere, câte o „zbârcă” de accent şi alta să ai „opera epigramatică” plină de „luxaţii”, „cârje” şi „proptele”, dând drumul în lume la volume care pot servi ca etalon în această direcţie. Şi asemenea cărţi s-au mai publicat şi ele circulă, dăunând epigramei din interiorul ei mai mult decât criticii literari, care o împing la periferia literaturii.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame
