Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de câmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dânsa ca spre o stăpână. Și unde odrăslește pământul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gângăniile se strâng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului: ochii să le poată răsfrânge în ei și să se veselească.

Naltă și zveltă, pe unde trecea, vântul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cânte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gângăniile mici, fărâmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pământului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rândunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătându-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întâmpinau pretutindeni, darnice florile se întreceau să-i arunce o podoabă.

Și ea era fericită ca într-un rai, în preajma atâtor minuni.

Haine alese avea și podoabele după haine și după lumină și le alegea din grădină. Din ramuri și flori, își întregea gătelile. Dar într-o zi, cum era îmbrăcată într-o rochie galbenă ca aurul curat, plecată pe marginea unui havuz, în apa căruia se oglindea de obicei când își potrivea florile, rămase nedumerită, căutând în mănunchiul cules ce floare i-ar sta mai bine și s-ar potrivi cu rochia ce-o purta.

Cercă albăstrele și cicori, dar, după ce se oglindi în apă, le aruncă.

Alese apoi o floare de leandru cu miros amar, dar o aruncă și pe aceasta, căci era prea roză.

Prinse un mac cu inima neagră, dar nici macul nu se potrivi.

Alese apoi o gherghină, dar prea era înghețată și fără de mireasmă.

O pată roșie ca sângele ar fi trebuit, un roș puternic și scânteietor, și, aruncând mănunchiul, cercetă grădina cu de-amănuntul, doar o găsi ce-i trebuia. Din strat în strat, păși purtându-și umbra mânei albe peste flori, pe răvare se apleacă, de-a lungul ostrețelor trecu, dar nicăiri nu găsi pata de sânge ce-i trebuia.

Spre stratul unde știa că-s trandafirii merse, căci forma aceasta i se arăta în minte, forma aceasta i-ar fi trebuit, trandafirul ar fi mers cu haina ei. Dar pe locurile acelea numai trandafiri albi erau pe lume, și ei o pată de sânge îi trebuia.

Obosită atunci, se așeză lângă o fântână și visă la podoaba ce n-o găsea nicăiri. Nălucitor gândul acesta îi revenea în minte. În umbra pleoapelor lăsate, o pată rumenă se făcea și floarea lua trup, se clătina pe o ramură numai să întindă mâna și s-o frângă. Dar când să ridice brațul, visul se destrăma și floarea nu era nicăiri.

Și așa, ziua chinuitoare trecu, și mai chinuitoare veni noaptea.

Cu cercuri viorii sub ochi se trezi a doua zi, mai ofilită se deșteptă a treia zi, iar peste o săptămână nu mai fu de recunoscut.

Floarea, roșia floare, pata de sânge ce trebuia să se îmbine cu galbena haină ca aurul, un trandafir roșu îi trebuia.

Și dacă a priceput împăratul că i se ofilește odorul văzând cu ochii, a trimis crainici în toate părțile lumii, să caute ceea ce era cu neputință de găsit. Grădinile nu aveau așa minune ; codrii, nici ei; câmpurile, nici atâta. Dumbrăvi și sihăstrii au cercetat, înșelătoare culori i-au chemat pretutindeni, amețitoare miresme i-au făcut să năzuiască, dar zadarnice toate au fost, căci așa floare nu se găsea nicăiri, și unul câte unul s-a întors să-și mărturisească neputința.

Și somn nu mai avea acum biata fată. Ca o nălucă trecea printre flori, urmărindu-și visul ei. Ceasuri întregi stătea pe colacul de piatră al havuzului și privea în fundul apelor limpezi, ca și cum din fundul apelor avea să răsară minunata floare. Arar, soarele scăpătând o înșela, aruncând o rază de sânge pe un nufăr, dar raza pierea și nufărul se legăna galben la față ca și dânsa.

Și mâhnirea ei cuprinsese parcă și toată grădina. Glumețul vânt nu mai cânta în naiul scorburilor, gângăniile nu mai urcau pe poala rochiei ei să încremenească asemeni unor juvaeruri ; rândunelele și lăstunii își abătuseră zborul aiurea.

Și dintre toți câți erau pe lângă curtea împăratului, mai mâhnit de jalea bietei fete era un tânăr grădinar cu părul bălai și cu ochii limpezi ca două cicori.

Văzând-o cum se stinge încetul cu încetul și cum nimic n-o mai poate abate din visarea ei, se ofilea și el visând, cum ar putea să găsească floarea nevăzută, să i-o dea domniței lui.

Și cum visa așa, îngrijind florile, într-o zi, altoind niște trandafiri, se împunse la un deget, din nebăgare de seamă, și o lacrimă roșie de sânge căzu în inima unei flori albe, ca un răspuns visului ce-l urmărea de atâta vreme. Un zâmbet de mulțumire îi lumină fața pală, și, ca și cum ar fi găsit o comoară, rupse albul trandafir, și, ca într-o cupă, își stoarse tot sângele din deget în el.

Roșu, strop cu strop, se făcea trandafirul, petală cu petală se împurpura și de ce se făcea el mai galben la față, de ce mai purpur și mai frumos se făcea trandafirul. Și când n-a mai rămas o foaie albă în el, ci s-a făcut totul ca o rană deschisă, el și-a legat rana lui de la deget și, alergând într-un suflet pe subt ramuri, merse și îngenunchie lângă colacul de piatră al havuzului unde stătea fata privind mâhnită în fundul apelor, și-i întinse minunea, ce n-o aflase nimeni încă și nu se putea găsi nicăiri.

Ca dintr-un vis deșteptată, fata privi, întinzându-și palidele mâini spre dânsul. Nesigură își întinsese mâinile ca și cum i-ar fi fost teamă că vedenia aceasta să nu dispară ca multe altele. Iar când degetele ei atinseră trandafirul, când pipăi adevărul și simți mirosul care urca din parfumata cupă, atunci genele îi bătură prelung și fața i se împurpura și ea, ca și cum floarea îi împrumuta sângele ce-i pierise din obraji. Tremurătoare duse atunci floarea la gură, apoi, sărutând-o prelung, dete fuga spre palat, lăsând în urma ei ca o dungă de lumină…

Veselie mare a făcut atunci împăratul, și în seara aceea, în fața curtenilor uimiți, crăiasa îmbrăcată în rochia cea galbenă ca aurul apăru cu roșul trandafir prins în dreptul inimii. Roșu ca o pată de sânge lucea trandafirul și galbena rochie se lumina de punctul acela ca de o minune. Căpătase galbenul farmec în sfârșit și se întregise așa cum îl visase ea în visurile ei.

Și de atunci numai trandafiri roșii voi să poarte domnița, poruncind grădinarului ca în fiecare dimineață să-i aducă unul.

Și în fiecare zi, mai ofilit, mai palid, mai lunar, venea tânărul cu ochii albaștri ca două cicori și cu mâna tot mai tremurătoare îi întindea trandafirul pe care strop cu strop îl împurpura cu sângele lui, neștiut de nimeni.

Mai palid și mai lunar pe zi ce merge venea, întinzându-i ca într-o cupă viața vieții lui, iar fata lua potirul însângerat și nici nu căuta la el.

Albă și rumenă se făcuse acuma ea, și viața îi revenise în ochi și pe buze, trecând parcă de pe marginea trandafirului pe marginea gurii ei.

Și tot mai alb și mai lunar a venit cel ce se jertfea, până ce într-o zi, scăpând potirul de sânge, s-a năruit la picioarele domniței.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »