4 august 2010

„Observaţii privind prozodia în epigramă. Ritmul” de Elis Râpeanu

Un articol despre „bolile trupeşti ale epigramei” implică nu numai ariditate profesională, ci şi un oarecare risc: dacă pentru superlativele şi laudele duse la exces, înserate într-un medalion, într-o evocare sau prezentare de carte nu te trage nimeni la răspundere (ba, dimpotrivă, atrage simpatii!), exemplele de nereuşită, imperios necesare într-un asemenea articol, presupun responsabilitate şi atrag nemulţumiri şi antipatii. Totuşi, având în vedere că epigrama românească, proliferând într-o adevărată avalanşă de volume, pe lângă câştigurile mari pe care le-a realizat, manifestă o oarecare delăsare în privinţa prozodiei, deschizând porţile tuturor încercărilor şi încercătorilor, considerăm că e necesară o punere în lumină a lucrurilor, conform cu realitatea existentă. În plus, în redactarea rândurilor de faţă, am pornit de la considerentul că nu există epigramist – mic sau mare, cu vechi state în domeniu sau de curând afirmat – care să nu aibă şchiopătări prozodice, de rimă sau de exprimare. E necesară, totuşi, o precizare: una e se strecoare câte o abatere, câte o „zbârcă” de accent şi alta să ai „opera epigramatică” plină de „luxaţii”, „cârje” şi „proptele”, dând drumul în lume la volume care pot servi ca etalon în această direcţie. Şi asemenea cărţi s-au mai publicat şi ele circulă, dăunând epigramei din interiorul ei mai mult decât criticii literari, care o împing la periferia literaturii.

Epigrama este, în egală măsură, o eliberare şi o frânare: e calea de exprimare liberă a inspiraţiei, adesea a spontaneităţii, dar constrânge, impunând respectarea tehnicii versificaţiei clasice în economia celor patru rânduri. În fond, poantă au şi bancurile, anecdotele, chiar şi multe proverbe şi aforisme, schiţele umoriste, cronicile rimate, scheciurile etc. Şi atunci, ce rămâne specific epigramei? Pe lângă poantă, forma de catren (mai rar distih), versificaţie fără cusur şi mecanism epigramatic, care naşte într-un anume fel poanta. Într-o expunere din 1987, regretatul Eugen Stănescu Cloşca (1934-1992) dădea ca exemplu un microsion al lui Vasile Băran, în care se întâlnesc toate notele distinctive ale epigramei, cu excepţia ritmului şi a rimei „şi această absenţă împiedică textul să de a fi epigramă”:

E normal ca, adus din Jamaica
cu vaporul, pe timp de furtună,
romul vânzătorului din Piaţa Amzei
să conţină apă.

Pentru a trata problemele importante de prozodie ridicate de epigramă, ar fi necesar un tratat întreg. Pentru început, în aceste câteva pagini, ne vom referi la ritm, care provoacă cele mai numeroase neajunsuri, producând „căderea” unei epigrame meritorii.

Prozodia, cuvânt de origine greacă, este disciplina care studiază măsura versurilor, adică metrica – organizarea cuvintelor în vers, în funcţie de accent, în grupuri ritmice de silabe – şi lungimea versurilor. În mod convenţional, din dorinţa cuprinderii într-o singură noţiune a tuturor elementelor care ţin de forma versurilor, din lipsa de informare sau de comoditate, prozodia devine atotcuprinzătoare, incluzând şi rima.

Tehnica versificaţiei clasice se bazează pe accent, mai exact pe succesiunea şilabelor accentuate cu cele neaccentuate, într-o anumită ordine, din care rezultă piciorul metric ca unitate prozodică. Măsura (lungimea) versului e dată de numărul unităţilor ritmice pe care le conţine. În funcţie de ordinea şi distanţa la care se succed silabele accentuate, se stabileşte şi ritmul: când accentul cade din două în două silabe, avem de-a face cu o unitate metrică bisilabică, iar atunci când cade din trei în trei silabe, cu una trisilabică ş.a.m.d.

În epigramă, cel mai frecvent este piciorul bisilabic. Dacă accentul cade pe prima silabă ( _* _ /_* _ /_* _ /_* _ ) accentul este trohaic, iar dacă accentul cade pe a doua silabă ( _ _* / _ _* /_ _* / _ _* ) accentul este iambic. Accentele specifice unităţilor metrice de trei silabe, mai rar întâlnite în epigramă (dar nu inexistente), sunt: dactil ( _* _ _ ), amfibrah ( _ _*_ ) şi anapest ( _ _ _* / ). Unităţile metrice de patru sau cinci silabe sunt foarte rat întâlnite chiar şi în poezie. Ritmul e simţit încă din primul vers, chiar dacă, aşa cum se ştie, epigrama se construieşte, ca şi sonetul, de altfel, de jos în sus, pornind de la poantă.

Un element care ţine în egală măsură de ritm şi măsură este cezura, silaba în plus de la mijlocul versurilor mai lungi de patru-cinci picioare, care imprimă o pauză de respiraţie, un fel de „schimbare” de pas în timpul unui marş. Iată un exemplu în care se face pauză de respiraţie fără să existe cezură:

Uite o reţetă ca să duci în viaţă
Trai senin şi neted fără nici un fald:
C-o fetiţă caldă şi c-un şpriţ la gheaţă,
Nu cu fata gheaţă şi cu şpriţul cald!

(Gr. Mircea, Papagalul, 2 ian. 1947)

Cezura, ca tehnică a versificaţiei, nu se confundă cu pauza de declamaţie (sau de efect) din recitare, chiar dacă această pauză este marcată prin virgulă sau prin puncte-puncte […] de autor. Aceste artificii de punctuaţie nu „redresează” ritmul, în cazul în care sunt puse între două silabe alăturate accentuate, ca în următorul exemplu:

Explica un deputat,
Un om mare, într-o zi:
Eu nicicând n-am cugetat
Şi exist… bine mersi!

Nu-i lozincă adaptată,
Este una-adevărată:
„Cu partidul nostru-n frunte”
Vom avea… vile la munte.

În primul rând, aici nu există cezură şi, în al doilea rând, rostul cezurii este să „redreseze” ritmul.

Nu există ritmuri bune sau rele, ci ritmuri perfecte şi ritmuri cu şchiopătări. Toate versurile catrenului au acelaşi ritm. Iată un exemplu în care pimul vers e în iambic, iar celelalte trei, în trohaic:

Faci glume nesărate (iamb)
Şi succesul îţi convine: (troheu)
Lumea râde pe-nfundate, (troheu)
Nu de ele, ci de tine. (troheu)

Se înţelege, deci, că metrica bisilabică nu acceptă alăturarea a două silabe accentuate:

Având casa cu pridvor
Spre pădure şi izvor.

Cum, în aceste versuri, ritmul e trohaic (cu accent pe prima dintre cele două silabe), accentul lui având se va integra în acest ritm şi se va pronunţa, contrar accentului lui normal, având casa cu pridvor. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul versului în ritm iambic:

De sărbători am redus norma
La sărmăluţe şi piftie…

(Cuvântul redus se va pronunţa, în mod nefiresc, re-dus.)

Accentuări nefireşti rezultă şi atunci când stau alături două silabe neaccentuate:

Dintre bilanţuri şi bugete […]

Sofisticaţi peste măsură […]

Are corp ră de zale […]

Ordonându-se ritmului versul respectiv, cuvintele vor căpăta accente nefireşti: din-tre, pes-te, fă-. Iată un exemplu de catren:

Unor poeţi occidentali

Ieri animaţi de arta sfântă,
Cântau din lira lor divină,
Azi tot la fel din liră cântă,
Numai că lira e sterlină. (nu-mai)

(Urzica, 1955)

O silabă în plus sau în minus, după necesităţi, este adesea ca o gură de oxigen pentru cel ce-şi „reglează tirul” ritmului. Uneori, adăugarea sau reducerea unei silabe se face în detrimentul corectitudinii limbii române. În felul acesta, se comit greşeli atât pe plan fonetic, cât şi lexical şi gramatical.

Sinereza şi diereza sunt greşeli destul de des întâlnite în catrene. Prin sinereză se înţelege transformarea unui hiat (două vocale alăturate care se pronunţă în silabe separate, precum naţi-une, nopti-e, pri-eten ş.a.) în diftong. Fenomenul invers – pronunţarea vocalelor unui diftong în silabe separate, precum cuvântul vi-aţa, ca în unele poezii de Eminescu – poartă denumirea de diareză. Iată exemple de catrene care conţin supărătoare sinereze:

Unui compozitor

La pian el stă ca un zevzec
Căci pic de fantezie n-are,
Prin minte vechi romanţe-i trec
Şi scrie numai SI-MI-LA-RE!

(Don Bartolo, Gloanţe oarbe, 1945)

Birocratul la cererea în căsătorie

Eu mireasa n-o admit,
Chiar îi neg orice menire,
Dacă socrii nu-mi trimit
Instrucţiuni de folosire!

Paradox

Cu toate că posezi licenţă,
Avansu-n scenă ţi se-amână;
Nu poţi fi prost de prima mână
Fără un pic de experienţă.

Diagnostic

A făcut, de nu se-nşală,
X, congestie cerebrală!
„Nu cred” – Y se exprimă –
Nu avea materia primă!

Următorul catren conţine o diereză:

Consacrare

Am adormit, întâmplător
Pe masă, la Tiranu-n cramă
Şi m-am trezit nemuritor
Ca subi-ect de epigramă.

Uneori, vocalele duble care formează fiecare silabă sunt „comprimate” la una singură, cu dublu câştig prozodic: se reduce o silabă şi se mută accentul pe prima vocală, ca în exemplele fincă, ştinţă, finţă, conştinţă, alcol, coperativă ş.a. E greu de spus dacă numai necesităţile prozodice produc asemenea perturbări, pentru că acest gen de pronunţări sunt specifice vorbirii neîngrijite. Exemplele în această direcţie sunt la îndemâna tuturor. Ne vom rezuma la un singur catren:

E un pictor foarte mare
Ce posedă amplă ştiinţă
Şi la pete de culoare
Şi la cele de conştiinţă.

Probleme creează şi verbul a lua. Unele neologisme (chiar dacă sunt de mult intrate în limba română) şi formele articulate ale unor substantive neutre terminate în –iu. A lua (corect: lu-a), în limbajul oral, tinde să devină monosilabic la anumite forme: luat, luaţi etc. (prin monoftongarea hiatului u-a). E greu de spus care va fi evoluţia acestor forme, dar ele sunt cvasigenerale şi n-ar fi exclus ca, în viitorul apropiat, să fie acceptate de normă, alături de cele considerate azi corecte. Iată un exemplu:

Îşi dispută azi ştacheta
După ce-au preluat bagheta
Unul de la Toscanini,
Altul de la Iosefini.

Există cuvinte care-şi mai păstrează încă haina sonoră a limbii din care au fost împrumutate (franceza), precum suspici-os, caprici-os, machi-aj, machi-ată ş.a. Iată două epigrame în care asemenea cuvinte sunt corect întrebuinţate, conform normelor în vigoare:

Unei babe în minijupă

Machiată, afectată,
Cu privirea ei lascivă,
E teribilă, arată
Ca bomboana pe colivă.

Celui care vorbeşte despre bolile lui imaginare

Când constat acest nărav,
Brusc devin suspicios:
Insul ori e chiar bolnav,
Ori nu-i tocmai sănătos.

Asemenea cuvinte tind să-şi reducă hiatul i-o, i-a la diftong (io, ia ->ea), prin analogie cu modelul existent deja în română: pârâcios, mâncăcios, trebuincios, neputicios etc. şi îngenuncheată, întortocheată, urecheată ş.a. (machiată primind, probabil, ortografia macheată).

Sunt substantive neutre terminate în –iu care-şi păstrează acest diftong şi la forma articulată, precum cele cu pluralul în –ii: salariusalarii, geniugenii, excrciţiuexerciţii, concediuconcedii, sediusedii, fluviufluvii. Despărţirea corectă în silabe, atunci când primesc articolul hotărât, este următoarea: sa-la-riul, ge-niul, e-xer-ci-ţiul, con-ce-diul, se-diul, flu-viul. În consecinţă, în catrenele următoare, prozodia este corectă:

Zâmbiţi cât vreţi, nu mă irit,
Că în satiră şi umor,
De când am sediul în „Chibrit”,
Am devenit scânteietor.

În aceste vremuri crunte,
Când se-apropie vacanţa,
Preţurile-o iau spre munte,
Iar salariul spre Constanţa.

Concediul lui, nenorocosul,
L-a irosit la întâmplare:
A stat ce-a stat pe Păduchiosul
Şi-apoi la deparazitare.

În exerciţiul funcţiunii,
Slujbaşi distinşi sunt o mulţime,
Ca tine însă nu-i nici unul
La înălţime.

În paranteză fie spus, pronunţări precum concedi-ul, exerciţi-ul, sedi-ul s-ar alinia cu deformările atât de frecvente astăzi: Cojocari-u, Dogari-u ş.a. şi, probabil, Nichifor Coţcari-u!

Există, totuşi, un număr redus de substantive neutre în –iu, care fac pluralul în –ie (-iuri) şi care, la forma actuală de singular, transformă difongul –iu în hiat: chipiuchipiechipi-ul, burghiuburghieburghi-ul, pardesiupardesiepardesi-ul, sicriusicriesicri-ul ş.a.

Pe lângă accentuarea corectă a silabei unui cuvânt, epigrama reclamă accentuarea cuvintelor–cheie, precum nu (independent sau în faţa unui verb), da, elea şi eiele (când sunt în opoziţie), pronumele interogative monosilabice ce…?, cum…?, când…?, cât…? Iată câteva exemple de accentuări reuşite:

Luminiţa de la capătul tunelului

Cum nu suport ipocrizia,
O spun deschis că, pe moment,
Tunelul e în România,
Iar luminiţa-n Occident.

Pasul decisiv

El apatic, ea fâşneaţă,
Calcă grav, cu demnitate,
Ea cu viitoru-n faţă,
Dânsul cu trecutu-n spate.

Unei frumoase mediciniste

Cum să fie competentă
Terapiei medicale,
Dânsa care, ca studentă,
I-a băgat pe-atâţia-n boale?

Ea şi El la volan

Ei conduc cu mult elan,
Depăşind maşini, coloane…
Ea cu mâna pe volan,
El cu mâna pe volane.

Accentuări nereuşite:

* Nu vreau din jurii să fac parte […]

* Cum tu la tras de timp mă-ntreci
Când mai ai timp să tragi la poartă?

În general, aşa zisele instrumente gramaticale (propoziţii simple, conjuncţii simple, formele auxiliare ale verbelor) nu poartă accent nici formele atone („scurte”) ale pronumelor personale, pronumele reflexive etc. Cum, în epigramă, accentul logic din declaraţii se suprapune cu cel prozodic, în grupurile lexico-gramaticale (nominale, verbale) formate din două cuvinte monosilabice, accentul îl poartă cuvântul-nucleu, purtător de sens: pe rând, pe plai, cu cât, cu toc, pe colţ, în sac, un sac, cel mic, a mea, te văd, cel ce, cei ce, iau, de când, am fost, şi-a zis, m-a scos etc.

Accentuări nereuşite:

· Au tras la picioare […]

· Poate este un sex nou!

· Bucuria ţi-a fost mare […]

· Cei ce se învârtesc […]

· M-a scos din antologie […]

· Şi-a zis: Eu măgar oi fi […]

· Cu bolnavii -mpac bine…

Accentuări reuşite:

Unei studente care a căzut la examen

De ce să fii aşa plouată,
De ce să plângi, să te-nfiori?
Căci doar acum nu-i prima dată.
Ai mai căzut de multe ori.

(Avian, în Papagalul, nr. 54/1946)

Unui guvern

Guvern ce, fără îndurare,
Ne pui la taxe cum îţi vine!
Sătui de-atâta-mpovărare,
Noi cum să te taxăm pe tine?

(Radu Rosetti)

Necesităţile prozodice duc, uneori, la exprimări nefireşti. Un exemplu în această direcţie, îl constitue folosirea lui ca să acolo unde ca nu-şi are rostul: pot ca să spun, trebuie ca să pleci, fără ca să zică nimic, fă-mă ca să nu disper, preferă ca să se îmbrace. În asemenea situaţii avem de-a face cu verbe care cer conjunctivul . Ca să se foloseşte la începutul propoziţiilor finale (de scop). A se face diferenţa de sens: Visează viziteze ţara bunicilor săi şi Visează ca să-şi umple somnul cu ceva; sau: Începe obţină beneficii şi Începe lucrul de dimineaţă ca să obţină beneficii.

În concluzie, în formulări precum: *Fără ca să stau pe gânduri […], *Preferă ca să demoleze […], ca este o „umplutură” care deranjează.

Mai grav este atunci când, din iuţeală sau în dorinţa de a construi corect verbul, se comit greşeli gramaticale. Una dintre acestea, frecventă şi în limbajul uzual neîngrijit, este omisiunea lui pe în faţa lui care la acuzativ: cartea (pe) care am cumpărat-o, problema (pe) care o discutăm ş.a. Iată două exemple în epigramă:

Sunt evaziuni fireşti
[Pe] Care-n orice loc le vezi.
De-obicei, când croncăneşti,
Nu plăteşti, ci încasezi.

Tot ce poartă ea-n spinare
E din altă metropolă,
Chiar şi gripa [pe] care-o are
Nu-i de-aici… e Spaniolă.

Nu ne-am propus să analizăm greşelile de limbă întâlnite în eigramă, ci acele abateri prilejuite de necesităţile prozodice. Dintre ele mai amintim formaţia cu toţi în loc de cu toţii, neajuns care se poate ocoli prin expresia mai toţi.

Deşi acest articol se întinde pe mai multe pagini decât ne-am propus, n-am reuşit să cuprindem şi strategiile epigramistului în ocolirea capcanelor întinse de necesităţile versificaţiei. Acestea sunt la fel de numeroase şi pot constitui tema altui articol.

Elis Râpeanu
Bucureşti, 6 martie 2003

* * *

Nota celui care a adăugat acest articol deosebit de valoros:

Autoarea articolului, doamna Elis Râpeanu, poartă nu doar titlul de Profesor universitar, doctor în filologie, ci şi pe acela de epigramist. Teza sa de doctorat, publicată încă în anul 2001 într-un volum de 590 pagini, tratează tema „Epigrama în literatura română”, elaborată fiind sub atenta îndrumare a altui epigramist, profesorul universitar doctor în filologie Ştefan Cazimir. Putem deci să afirmăm că articolul adăugat de noi este scris – după ştiinţa noastră – de singurul doctor în epigramă existent pe mapamond, cu care avem onoarea şi şansa de a fi colegi.

Aşteptăm, desigur, comentariile dumneavoastră.

Articol preluat din numărul 24/2003 al Revistei „Epigrama”, publicaţie a Uniunii Epigramiştilor din România, paginile nr. 27-30.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

3 thoughts on "„Observaţii privind prozodia în epigramă. Ritmul” de Elis Râpeanu"

  1. claudiu val spune:

    Teoria, ca teoria, practica ne omoară!
    Orice epigramist demn de acest nume ia în serios toate articolele de tehnică a epigramei. Au scris astfel de materiale,de mare valoare, printre alții, domnii Laurențiu Ghiță, Ion Diviza, Nicolae Bunduri, Ștefan-Cornel Rodean și, nu o dată, doamna Elis Râpeanu. Probleme ciudate apar, însă, când tocmai autorii nu țin cont de…propriile recomandări! Concret, vom da astăzi doar exemplul lui Rodean, considerat o autoritate în materie, solicitat, recent, să vegheze d.p.d.v. prozodic o antologie de epigrame! Acum doi ani, Șt.C.R. a publicat, nu contează unde, un ciclu de nouă articole, intitulat ”Să învățăm împreună”. Capitolul 5 avea ca subtitlu :” Imperfecțiuni ale ritmului.Accentul”. Ca să n-o mai lungim, vă ofer trei mostre de epigrame ale colonelului din Sibiu :
    1. Incompatibili-după zodie

    Pentru-a nu știu câta oară,
    Ea i-a spus că îl iubește.
    Dar, pentru că e… fecioară,
    Nu se-ncurcă cu un… pește.
    Trecem peste cacofonia din versul 4, dar nu și peste aritmia din versul 3: in cuvântul ”pentru”,accentul cade, după Rodean, pe silaba a doua, ceea ce… nu e corect!
    2. Operație estetică

    Ea s-a plâns că vrea alți sâni,
    Și, de două săptămâni,
    Lângă firmă scrie mare:
    ”Închis pentru renovare”!
    Ghicitoare : unde cade accentul in cuvântul ”închis”?
    3. Parlamentarii care și-au schimbat orientarea politică

    Una-au spus și alta spun,
    De aceea, eu propun
    Pe-al lor scaun, negreșit,
    Să scrie ”Proaspăt vopsit”!
    Altă problemă: unde cad accentele pe cuvintele ”proaspăt” și ”vopsit ”?
    Vă rog să nu-mi spuneți că eu sunt un anonim și ce mare epigramist e Ștefan-Cornel Rodean, sau să mă bănuiți de invidie, răutate și altele.Comentați, vă rog, doar diferența dintre teorie și practică în opera lui Rodean! Pe urmă, dacă va mai fi cazul, mai vorbim!

  2. Rodean Ştefan-Cornel spune:

    Domnule Claudiu Val
    1. Catrenele citate de dumneavoastră din creaţia mea reprezintă primele mele încercări de a scrie epigramă şi recunosc faptul că în acea perioadă făceam unele greşeli de prozodie.
    2. Ulterior am început să studiez elemente de prozodie şi după câţiva ani, la propunerea unui coleg de pe un alt site, am postat câteva note de studiu. Dar nu am avut pretenţia că sunt „autoritate în domeniu” şi nimeni nu a spus aşa ceva. Dimpotrivă, toate textele postate au fost intitulate „Învăţăm împreună” şi la începutul fiecărui episod am scris următoarea notă:
    „Acest text nu este o lucrare de cercetare ştiinţifică, un eseu, o lecţie, sau un instructaj. El conţine doar câteva note de studiu, personale, elaborate de subsemnatul pe timpul parcurgerii unei bibliografii pe care am considerat-o absolut necesară pentru iniţierea mea în unele taine ale scrisului.”
    3. Pentru faptul că aceste note de studiu am fost foarte bine apreciate, au fost preluate şi pe alte site-uri şi pe diferite bloguri, au fost citate în diferite liste biografice ş.a.m.d. „nu am nicio vină”, eu, sincer să fiu, am avertizat la începutul fiecărui episod că sunt doar atât, nişte simple note de studiu.
    4. Cred, oricum că îmi acordaţi o prea mare importanţă (nu prea înţeleg de ce), eu nu am de gând să continui discuţia.
    Cornel Rodean

  3. claudiu val spune:

    Domnule Rodean,

    O.k., greșeala recunoscută e pe jumătate iertată, mai recunoașteți o dată și v-am iertat de tot! Nici eu nu intenționez prelungirea dialogului, dar apreciez faptul că sunteți singurul dintre cei vizați de mine care a răspuns, chiar dacă nu era ce așteptam eu. M-am convins că, în epigrama românească actuală, se adoptă politica struțului sau a făcutului că plouă(oricum, era greu de răspuns unor observații ”la obiect”, ca acelea făcute de mine).Sunt extrem de curios dacă vor răspunde cei vizați de Constantin Tudorache, pe blogul oferit cu generozitate de Nicolae Bunduri.Probabil că voi mai posta un ultim comentariu, ”de adio”, după care voi adăuga, din când în când, pe blogul meu, o epigramă, un rondel etc.
    Închei, cu sentimente contradictorii: mă mândresc fiindcă am câștigat două premii, la chiar primele participări la concursuri, dar sunt profund dezamăgit de faptul că lumea relativ restrânsă a epigramei poate ascunde atâtea aspecte negative!
    Așadar, ”adio”, mai curând decât ”la revedere”, și, cum am mai spus, sănătate tuturor epigramiștilor români, atât celor veritabili, cât și celor închipuiți!
    Claudiu Val, Leeds, U.K.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook