Nicolae Mătcaş, lingvist, publicist, poet, luptător înflăcărat pentru limbă şi alfabet, patriot adevărat, a împlinit pe 27 aprilie frumoasa vârstă de 70 de ani. Cu această ocazie, din toată inima, îi dorim septuagenarului multă sănătate, noroc, fericire, soare în suflet şi realizarea celor planificate. La mulţi ani! La mai mult şi la mai mare, multstimate maestre!

Pe la mijlocul lunii ianuarie, lângă Universitatea de Stat, m-am întâlnit întâmplător cu prof. Timotei Melnic, care mi-a spus că Nicolae Mătcaş în prier rotunjeşte o dată frumoasă şi colegii se pregătesc să-l felicite cu această ocazie.

– Şi dumneata ai lucrat împreună cu Mătcaş. Te alături de noi?

– Desigur, i-am răspuns, este un om deosebit şi neapărat o să vin cu o felicitare.

Şi iată ocazia. Pe 1 martie, dimineaţa, m-a telefonat prof. univ. dr. Dionis C. Lica, pe acele vremuri prorector al institutului „Ion Creangă”, şi m-a rugat să scriu câteva rânduri despre prof. Nicolae Mătcaş, pe care vrea să le includă într-o carte dedicată jubiliarului.

Acum, stând în faţa hârtiei şi scriind aceste rânduri, îmi amintesc de anul 1976, pe când lucram la un ziar de mic tiraj de la trustul „Otdelstroi” şi care la începutul acelui an fusese lichidat. Tocmai atunci ziaristul Lev Pascari m-a informat că la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” (azi prestigioasă universitate) a început editarea gazetei studenţeşti „Tânărul învăţător”, că dânsul a participat la apariţia câtorva numere, dar din motivul că se pensionează, pot să vin să-mi încerc norocul. Zis şi făcut. Am scris cererea şi am depus-o secretarului organizaţiei de partid, care mi-a spus să aştept câteva zile, până vor decide. Seara, la cămin, unde locuiam cu familia, a bătut cineva în uşă. Deschizând-o, la intrare m-a salutat cu un zâmbet pe buze un domn înalt, svelt, cu capul cărunt, cu trăsături fine, inteligente. Eram buimăcit şi nu-mi dădeam seama cine este. Văzând că mă uit la el cu mirare şi nu îi înţeleg vizita, dânsul mi-a spus:

– Am venit la dumneata cu ocazia cererii pe care ai depus-o la institut. Suntem de acord să te primim în calitate de secretar de redacţie. Împreună cu redactorul Timotei Melnic o să te ajutăm la organizarea şi redactarea materialelor. Vino şi ne apucăm de lucru. Mă grăbesc, mai am de rezolvat o problemă. Mâîne discutăm în detalii.

– Bine, de acord. Vă mulţumesc!

Când a plecat, tot nu-mi dădeam seama cine m-a vizitat. N-am îndrăznit să-l întreb. Poate a fost rectorul Ion Borşevici, de care auzisem, dar nu-l cunoşteam la faţă? Oare aşa să fie?

A doua zi, la redacţie, omul cu pricina m-a prezentat redactorului şi apoi, stând de vorbă, mi-a spus că mă cunoaşte din 1967, de pe timpul studenţiei la USM, când toamna lucram la culesul strugurilor pe colinele satului Puhoi, din preajma Anenilor Noi. După studiile postuniversitare de doctorat la Universitatea din Leningrad (azi, Sankt-Petersburg) Nicolae Mătcaş fusese conducător al unei grupe de studenţi filologi, iar grupele noastre de ziarişti erau dirijate de I. Melniciuc, Gh. Mazilu, T. Matcovschi. Acum mi-am dat seama că-i acel lector pe care l-am văzut cu nouă ani în urmă în colhoz, iar la momentul convorbirii e conferenţiar, şef Catedră de limbă română (pe atunci, limbă moldovenească), redactor adjunct la ziarul studenţesc „Tânărul învăţător” de la acest institut.

– De acolo te cunosc, de la muncă. Erai mai copt decât ceilalţi, după armată, mi-a mărturisit dânsul. – De aceea şi vreau să edităm gazeta împreună.

Lucrând alături mulţi ani în şir, m-am convins că Nicolae Mătcaş este un om cu suflet mare, punctual, de o excepţională cumsecădenie, cu cei şapte ani de acasă, exigent faţă de sine şi subalterni. Odată îmi povestea că în copilărie, în satul natal Crihana Veche, raionul Cahul, vara uda pomii din livadă şi îi uda din belşug, cum şi cât îi spunea tata – zece găleţi sau mai multe la rădăcina fiecărui pom, şi nu mai puţin. Mai întâi de toate era lucrul în gospodărie, apoi – joaca. Deci, dragostea de muncă i-au altoit-o părinţii şi de atunci a fost învăţat să nu facă lucrul de mântuială. Dumnealui, cunoscând la perfecţie limba, dotat cu vaste cunoştinţe în domeniu, redacta conştiincios, cu migală, materialele sosite la redacţie de la studenţii şi profesorii instituţiei. Şi lucrul acesta îl făcea când termina orele de cursuri. După plecarea lui Timotei Melnic la alma mater în februarie 1978, Nicolae Mătcaş a fost numit în funcţia de redactor al ziarului. Vreau să menţionez că funcţia aceasta nu era remunerată, se făcea pe baze obşteşti, din indicaţia partidului.

Din număr în număr ziarul oglindea viaţa institutului prin materialele plasate la rubricile „Procesul de învăţământ”, „Restructurarea şcolii superioare – imperativ al timpului”, „Profesia mea”, „Practica pedagogică şi folclorică”, „Ecranul sesiunii”, apărea regulat colţul de satiră şi umor „Iezii lui Creangă”, „Pagina literară” ş.a. Printre cei mai activi corespondenţi ai ziarului i-am avut pe studenţii M. Ciorbă-Mocanu, A. Burlacu, L. Bârlădeanu, V. Bâtcă, L. Sănduţă, A. Bou, Gh. Mârzenco, Z. Cernei, I. Găină, V. Guţu, E. Chicu, A. Barbăneagră, V. Sârcov, V. Piguleac etc., lectorii S. Răilean, V. Semeniuc-Stoica, V. Căpăţână, V. Mândâcanu, A. Harabagiu, M. Zaharova, B. Cudelin, I. Delazari, P. Sava ş.a. Numerele ziarelor au fost înfrumuseţate cu imaginile fotoreporterilor M. Kadakin, L. Pantus, I. Topală, M. Ilieş ş.a.

Din ianuarie 1976 şi până în vara anului 1990 Nicolae Mătcaş a redactat circa 500 de numere de ziar. Iar după ce fusese ales în funcţia de ministru al ştiinţei şi înăţământului din republică, din septembrie 1990 şi până în decembrie 1993 gazeta a fost redactată de autorul acestor rânduri. De atunci, din lipsă de fonduri financiare, nu a mai apărut – şi-a încetat activitatea.

La începutul restructurării gorbacioviste, Nicolae Mătcaş şi alţi intelectuali s-au implicat activ în lupta pentru atribuirea statutului de limbă de stat şi obţinerea grafiei latine – haina firească a limbii noastre. A publicat în presa republicană zeci de articole, în care demonstra ştiinţific necesitarea extinderii funcţiilor sociale ale limbii materne şi revenirii la scrisul strămoşesc. A susţinut la TVM, seri la rând, împreună cu prietenul său, regretatul prof. univ. Ion Dumeniuk, ciclul „Învăţăm a citi şi a scrie cu caractere latine”, a editat mai multe lucrări pentru familiarizarea publicului cu normele scrierii în grafie latină, printre care şi un „Îndrumar de ortografie”, autori I. Dumeniuk, N. Mătcaş, Gh. Rusnac, editat în 1990 de Centrul republican de reclamă şi editare „Presa”, la care am fost responsabil de ediţie.

Dumnealui m-a invitat la una din lansările de carte la Casa Limbii Române, unde am participat la eveniment şi la discuţiile aprinse, mai bine zis la relatările despre bătălia de atunci pentru limbă şi alfabet.

Împreună cu câţiva ziarişti, am editat un „Ghid de conversaţie rus-moldovenesc”, editura „Literatura artistică”, 1989, la care, în cuvântul său către cititor, redactorul ştiinţific Nicolae Mătcaş, docent, dr. în filologie, a menţionat actualitatea editării acestui ghid. El a apărut atunci cu caractere chirilice, deoarece alfabetul latin era interzis şi denumirea limbii – de asemenea. Chiar şi astăzi avem probleme privind numele firesc al ei.

Fiind secretar al Comisiei Interdepartamentale pentru problemele limbii materne de pe lângă fostul Prezidiu al Sovietului Suprem şi membru al grupurilor de lucru pentru elaborarea proiectelor de legi privind funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSSM, Nicolae Mătcaş a luptat consecvent pentru oficializarea limbii române în Republica Moldova şi revenirea ei la scrisul latin.

Nicolae Mătcaş este un om cult, vorbeşte o limbă frumoasă, cristalină, fără vulgarisme, ca apa de izvor, nu l-am auzit vreodată înjurând sau să ridice vocea asupra cuiva, vorbeşte calm, convingător. Este şi un părinte exemplar, demn de urmat. Am fost la el acasă. Iubeşte animalele de companie. Mai vreau să spun cititorului că la o demonstraţie de 1 Mai am venit, ţinându-ne de mână, cu fecioraşii mei. Nicolae Mătcaş, văzându-mă, i-a spus lui Timotei Melnic:

– I-a te uită, Mihai are doi stâlpi, doi piloni care îl sprijină. Acest sprijin îl va simţi mai ales la bătrâneţe!

Auzind conversaţia aceasta, vorbele lui m-au înaripat. Peste un an de zile i-a zâmbit şi lui norocul – barza îi aduse în cioc pe al doilea copil – un fiu, pe care îl numise Doru, care provine de la cuvântul „dor”, adică dorit.

Mi s-a întipărit în memorie şi nunta fiicei sale Rodica, pe care au făcut-o la Râşcani, unde am fost invitat. A fost o nuntă mare, pe stadion, în corturi, la care au participat vreo 500 de oameni. A fost un spectacol, o petrecere de neuitat, la care şi-au dat concursul îndrăgiţii interpreţi Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, pe atunci în viaţă, profesorii universitari, oratorii Ion Osadcenco şi Gheorghe Mazilu, în posturile de tamadale, care au înveselit cu vorbele lor de duh, haz şi tâlc nuntaşii.

Astfel am avut onoarea să-l cunosc şi să lucrez cu profesorul, eminent al învăţământului public, filologul, multstimatul şi eruditul Nicolae Mătcaş, om modest, savant notoriu în domeniul lingvisticii, ministru, autor a zece manuale pentru învăţământul preuniversitar şi universitar, redactor exelent, poet talentat cu nouă volume de versuri editate în Ţară, de la care am învăţat şi am luat multe lucruri bune. Om de omenie, cu suflet mare, om de aur – aşa îl ştim cu toţii pe Nicolae Mătcaş.

Şi acum – câteva rânduri despre versuri. În revista „Pe aici nu se trece” nr. 37, pag. 6, decembrie 2005, publicaţie editată la Focşani de Fundaţia de Cultură Patriotică Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, am găsit această frumoasă poezie patriotică a poetului Nicolae Mătcaş, ce trece ca un curent electric prin toate fibrele organismului. O propun spre lectură cititorului:

O ţară am

O ţară am, un neam am şi o limbă,
Şi-un dor de Alba ca de-un semn ceresc,
Chiar dacă potentaţii mă mai plimbă
Pe-un pod de vămi: român-moldovenesc.

La Chişinău când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Chişinău mi-i dor de România,
La Bucureşti de Basarabia mi-i dor.

Acelaşi neam, acelaşi plai şi-acelaşi grai
La Bucureşti, la Herţa, Cernăuţi,
Chiar de-i străin în ţara sa Mihai,
Ostracizat de-un neam de găgăuţi.

La Cernăuţi când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Cernăuţi mi-i dor de România,
La Bucureşti de Bucovina-mi este dor.

Acelaşi dor, acelaşi verde,- acelaşi nai e
La Ismail, Cetate şi Hotin.
Chiar dac-o Iudă-n carne vie taie
La rădăcina propriului destin.

La Ismail când cântă ciocârlia,
La Bucureşti ecou-i ne alină-n zbor.
La Ismail mi-i dor de România,
La Bucureşti de Ismail îmi este dor.

Câţiva ani în urmă i-am dedicat lui Nicolae Mătcaş un catren, pe care l-am publicat în cartea „Bună ziua, noapte!”, editată la Bucureşti, 2007, şi în „Mintea de pe urmă”, Chişinău, 2009, pe care îl reproduc mai jos:

Stimat în lume

Un filolog cu renume
Şi redactor excelent,
Ex-ministru eşti, în lume
Tot stimat şi eminent.

Cu ocazia jubileului pe care îl marchează îi urăm încă o dată din tot sufletul tradiţionalul La mulţi ani!

Articol de Mihai Cucereavii (jurnalist, fost secretar şi redactor al ziarului „Tânărul învăţător” de la „Ion Creangă”)

3 voturi

Încarc...

Publicat de Mihai Cucereavii in Memorii
1 comentariu »