Romanul „Degete mici” de Filip Florian a apărut în limba poloneză la editura Czarne, în traducerea lui Szymon Wcisło, cu titlul Małe Palce.
„Kleine Finger”, varianta în limba germană a romanului „Degete mici”, a fost publicată, în traducerea lui Georg Aescht, la prestigioasa editură Suhrkamp. Romanul a mai apărut în limba maghiară la Magvetö Publishing House Ltd, în traducerea lui Karácsony Zsolt, cu titlul „Kisujjak”. Urmează să apară şi versiunea americană, la Harcourt Publishing House, precum şi cea slovenă, la editura Didakta, anul acesta.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Poetul Dan Sociu a debutat editorial în proză în 2008, la Editura Polirom, cu romanul „Urbancolia„. Recent a apărut la aceeaşi editură, în colecţia „Ego. Proza”, al doilea său roman, „Nevoi speciale„.
Respectând covenţionalitatea autobiografiei literaturizate, romanul îl are în centru pe Dan, un tânăr scriitor român care a primit o bursă la Akademie Solitude. Şederea aici îi dă ocazia „impactului” cu alte personaje ce împărtăşesc valori diverse, întruchipând tineri creatori de artă de pe tot Mapamondul.
Relaţiile cu ceilalţi îl îndrumă în faţa oglinzii în care îşi analizează chipul contorsionat de trecerea timpului, iar semnele primite de la ei reîntregesc un stream of consciousness fragmentat în amintiri până acum uitate.
Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat (conştient sau nu): principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.
Cunoscutul istoric Neagu Djuvara povesteşte istoria lui Vlad Ţepeş în cartea audio „De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul„, apărută la Humanitas Multimedia, cu acelaşi farmec cu care ne-a obişnuit. Chiar de n-ar fi adevărate decât o zecime dintre faptele ştiute despre domnitorul român şi tot ar fi fost de-ajuns să frapeze imaginaţia contemporanilor – mai cu seamă a celor care au avut de suferit de pe urma lui. Într-atâta încât numele lui Dracula a devenit, cu vremea, un adevărat simbol al cruzimii gratuite, diabolice, iar astăzi, oricât ne-am strădui, nu mai putem desfăşura şuviţa încâlcită a vieţii şi faptelor adevărate ale lui Vlad Vodă zis Ţepeş, zis Dracula.
Iată un fragment reprezentativ pentru calităţile de povestitor ale lui Neagu Djuvara:
„Cântecul iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke” – titlul sub care este, în general, cunoscut textul, este o odă închinată iubirii şi eroismului, puternic impresionistă, cu efecte muzicale excepţionale. Opera a devenit imediat o carte-cult, datorită tematicii sale legate de viaţa pământească, aşa cum este ea redusă ca importanţă pentru învăţăturile creştine. Fragmentele de mai jos fac parte dintr-o traducere aparţinând lui Eugen Jebeleanu, numită – puţin diferit – „Povestea iubirii şi morţii stegarului Christoph Rilke”.
Prologul:
…La 24 noiembrie 1663, Otto de Rilke, din Langenau-Gränitz şi Ziegra pe Linda, fu înstăpânit pe partea din moşia Linda rămasă în urma fratelui său Christoph, căzut în Ungaria; dar trebui să dea un zapis, potrivit căruia ar fi fost decăzut din avutul moştenit, în caz că fratele său Christoph (care, după actul de moarte adus, pierise ca stegar în compania baronului de Pirovano a împărătescului regiment austriac de cavalerie din Istria) s-ar reîntoarce…
Romanul „Degete mici” de Filip Florian a apărut în limba poloneză la editura Czarne, în traducerea lui Szymon Wcisło, cu titlul Małe Palce.
Încarc...
6 voturi
