La Humanitas Multimedia a apărut în versiune audio „Metamorfoza” lui Franz Kafka, în excelenta lectură a lui Răzvan Vasilescu.
Actorul Răzvan Vasilescu spune: „Povestea aceasta îţi rămâne în suflet. Pentru totdeauna. Kafka este unul dintre acei rari scriitori care a ştiut să vorbească atât de splendid şi emoţionant despre om. Cu frumuseţea şi urâţenia lui, cu bunătatea şi răutatea lui, cu nobleţea şi ticăloşia lui, cu măreţia şi josnicia lui, cu generozitatea şi egoismul lui, toate fără margini, desigur. Nu mi-e ruşine să-mi şterg lacrimile, de bucurie şi suferinţă, în faţa acestui înger păcătos, omul.”
Fragmente din volumul „Istoria literaturii italiene”, semnat de Francesco de Sanctis, apărut la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, în traducerea Ninei Façon:
Carlo Goldoni [25 februarie 1707 – 6 februarie 1793] era, ca şi Metastasio, un artist înnăscut. Ambii ar fi trebuit să devină, conform dorinţei celorlalţi, avocaţi. Goldoni a practicat chiar avocatura cu un oarecare succes. Dar la prima ocazie fugea la actori, până ce geniul lui firesc birui definitiv. Încercă mai multe genuri înainte de a găsi pe sine însuşi. Cele două celebrităţi a vremii erau Zeno şi Metastasio; drama în muzică era la modă. El scrise Amalasunta, Gustavo, Oronte, mai târziu Il festino şi câteva melodrame bufe; scrise şi tragedii, Rosmonda, Griselda, Enrico şi tragicomedii ca Rinaldo.
Fragmente din volumul „Marii cronicari ai Moldovei”, apărut într-o colaborare a Editurii Academiei Române cu Editura Univers Enciclopedic, în Bucureşti, 2003; ediţia, studiul introductiv, glosarele şi reperele istorico-literare aparţin lui Gabriel Ştrempel:
Miron Costin [1633-1691] este, de departe, cea mai reprezentativă personalitate a culturii moldoveneşti din secolul al XVII-lea. Nici Varlaam Moţoc, nici marele poet Dosoftei nu i se pot asemui. Meritele lui Dosoftei pentru introducerea limbii româneşti în biserică, tipărind Liturghierulşi Molitvelniculsunt de subliniat, dar ele nu pot egala implicaţiile pe care le-a avut De neamul moldovenilor sau Cronica polonă în cunoaşterea de către străini a poporului român şi a Ţării Moldovei. Şi apoi, Miron Costin a fost el însuşi poet şi filosof. Cât priveşte ideea unităţii de neam, aceasta este prezentată şi în Letopiseţul său, chiar dacă n-a putut pricepe politica marelui voievod. [Fără să fi avut o înţelegere deplină asupra puterii fascinante a marelui general, şi fiind şi el om, ca şi tatăl său, de casa Movileştilor, Miron Costin a relatat, totuşi, destul de obiectiv calităţile lui Mihai. Era, de altfel, pentru Moldova, singura prezentare a faptelor şi personalităţii lui Mihai Viteazul.]
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
La Humanitas Multimedia a apărut în versiune audio „Metamorfoza” lui Franz Kafka, în excelenta lectură a lui Răzvan Vasilescu.
Încarc...
6 voturi
