Fragmente din volumul „Marii cronicari ai Moldovei”, apărut într-o colaborare a Editurii Academiei Române cu Editura Univers Enciclopedic, în Bucureşti, 2003; ediţia, studiul introductiv, glosarele şi reperele istorico-literare aparţin lui Gabriel Ştrempel:

Miron Costin [1633-1691] este, de departe, cea mai reprezentativă personalitate a culturii moldoveneşti din secolul al XVII-lea. Nici Varlaam Moţoc, nici marele poet Dosoftei nu i se pot asemui. Meritele lui Dosoftei pentru introducerea limbii româneşti în biserică, tipărind Liturghierulşi Molitvelniculsunt de subliniat, dar ele nu pot egala implicaţiile pe care le-a avut De neamul moldovenilor sau Cronica polonă în cunoaşterea de către străini a poporului român şi a Ţării Moldovei. Şi apoi, Miron Costin a fost el însuşi poet şi filosof. Cât priveşte ideea unităţii de neam, aceasta este prezentată şi în Letopiseţul său, chiar dacă n-a putut pricepe politica marelui voievod. [Fără să fi avut o înţelegere deplină asupra puterii fascinante a marelui general, şi fiind şi el om, ca şi tatăl său, de casa Movileştilor, Miron Costin a relatat, totuşi, destul de obiectiv calităţile lui Mihai. Era, de altfel, pentru Moldova, singura prezentare a faptelor şi personalităţii lui Mihai Viteazul.]

Opera lui Miron Costin ocupă 65 de ani din istoria Moldovei. Prea puţini din aceştia s-au desfăşurat în vremea maturităţii cronicarului, mai puţin de zece. Şi totuşi, Letopiseţul are caracterul unei lucrări memorialiste, ce lasă adesea impresia că autorul a fost martorul unor întâmplări petrecute înainte de a se fi născut. Sunt acestea rezultatele unei excepţionale documentări (avant la lettre) din care n-au lipsit, mai ales, observaţiile şi relatările tatălui său care, fără cultură şi ştiinţă de carte, se pare că a fost un fin cunoscător al fenomenelor politice.

Nu era o cronică oficială şi nu cuprinde ştiri cu iz secret. N-a scris-o la comanda vreunui domnitor şi nici nu s-a folosit de multe date ale cronicarilor polonezi. S-a informat de la personalităţi moldovene, cum au fost Cantacuzinii, de la părintele său, care a fost martorul multor întâmplări petrecute şi cu siguranţă din unele însemnări de familie (mici cronici de familie boiereşti). El a prelucrat toate datele, redactându-le în stilul său inconfundabil, stilul unui adevărat istoric.

Cronica lui Miron Costin rămâne un unicat documentar de istorie moldovenească de până la 1661. Nimeni nu s-a încumetat să reia subiectul, să-l amplifice, să-l completeze, nici măcar fiul său Nicolae, nici măcar Ion Neculce. Toate cronicile din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi sunt cel puţin patru, încep cu domnia lui Dabija vodă, şi nu coboară sub anul 1661. Pentru epoca 1595-1661 Letopiseţul lui Miron Costin a fost autoritate pentru contemporani şi a rămas singurul izvor narativ pentru istoria noastră până azi.

Opera fundamentală a lui Miron Costin, deşi de dimensiuni mult mai reduse decât Letopiseţul, rămâne De neamul moldovenilor, la care a lucrat în jur de 20 de ani. Lucrare de vastă erudiţie istorică, aceasta a fost concepută de către Miron Costin pe de o parte din constatările sale că cei mai mulţi din cărturarii moldoveni nu aveau lămurite pe deplin problemele relative la originile şi începuturile neamului nostru, pe de altă parte din afirmaţiile false şi dezonorante vehiculate de interpolatorii la Letopiseţul lui Grigore Ureche: Simion dascălul, Eustratie logofătul şi Misail călugărul. Împotriva acestora, mai ales, se revoltă Miron Costin în cuvântul Cătră cititoriu, folosind un limbaj polemic şi o critică ştiinţifică neîntâlnite până atunci în scrierile noastre vechi. Cu câtă afecţiune şi consideraţie vorbeşte în schimb de înaintaşul său, Grigore Ureche, „că numai lui de această ţară i-au fost milă, să nu rămâie întru întunérecul neştiinţei”.

Cât priveşte problema surselor documentare utilizate de Miron Costin, este de reţinut spiritul umanist în care s-a dezvoltat în Polonia, cu o cunoaştere apreciabilă a istoriei romane şi a limbii latine. Se referă uneori la Eneida lui Vergiliu, la Titus Livius, la Ovidius şi la alţi scriitori latini. Avea cunoştinţe bogate de geografie. Miron Costin nu era un cronicar oarecare, ci un adevărat istoric, cel dintâi istoric român. Se foloseşte cu spirit critic de cartea sasului Laurenţiu Toppeltin de Mediaş din care a şi tradus o parte în tinereţe sub titlul Istoria crăiei ungureşti.

Letopiseţul şi De neamul moldovenilor nu sunt singurele lucrări istorice ale lui Miron Costin. Înainte chiar de terminarea Letopiseţului şi, bineînţeles, înainte de a elabora De neamul moldovenilor istoricul nostru, răspunzând unei cereri a nobilului polonez Marek Marczynsky, comis al regelui Poloniei, care avea nevoie de date cu privire la Moldova şi Ţara Românească, scrie pentru el în limba polonă, la 1677, Cronica polonă. Izvorul principal de care s-a folosit Miron Costin a fost tot cartea lui Laurenţiu Toppeltin, iar pentru istoria Moldovei ştiri luate din Letopiseţul lui Grigore Ureche. A avut la îndemână şi o cronică a Ţării Româneşti pe care a folosit-o pentru elemente de istorie munteană. […]
Este cea dintâi scriere a unui român, adresată străinătăţii, cu scopul de a face cunoscute istoria, limba şi geografia pământului românesc.

În încheiere se cuvine să amintim de poemul filosofic în versuri Viaţa lumii, care trădează în Miron Costin un gânditor şi un remarcabil poet, dacă ne gândim la vremea când a fost conceput.
După opinia prof. P.P. Panaitescu, versurile au fost compuse în anii 1671-1677, înainte de tipărirea Psaltirii în versuri de la Uniev. Având ca subiect nestatornicia norocului, (Fortuna labilis), fragilitatea vieţii omeneşti, deşertăciunea măririlor, caducitatea timpului, Miron Costin demonstrează o bună cunoaştere a poeziei lui Horaţiu şi Ovidiu, care au abordat aceleaşi idei în Epistole şi în Tristia. Cum singur mărturiseşte în introducere, Miron Costin a vrut să demonstreze, totodată, că pot fi scrise versuri şi în limba română, mai lungi decât obişnuitele stihuri populare.

Drept concluzie, un excelent argument al lui Eugen Lovinescu (1924):

Apariţia lui Grigore Ureche şi a compilatorului său Simion Dascălul, a lui Miron şi Niculae Costin, a lui Ion Neculce şi, mai apoi, a lui Dimitrie Cantemir, unii purtaţi pe la şcolile Poloniei, mai toţi cunoscători ai limbii latine, conştienţi şi mândri de originea lor romană, unii erudiţi, iar alţii de un însemnat talent literar, a făcut din Moldova veacului al XVII-lea şi începutul veacului al XVIII-lea, sub influenţa culturii apusene, filtrată prin catolica Polonie, adevăratul punct de plecare nu numai al unei culturi superioare, ci şi al difuziunii limbii româneşti în bezna ortodoxismului slavon şi grecesc.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »