Nu cred să existe vreun om care să nu-şi fi dorit, la un moment dat, să facă o schimbare în viaţa lui. Pentru unii, dorinţa a fost asemeni unei încolţiri de primăvară, au răsturnat pământul oricăror obstacole şi prejudecăţi şi şi-au împlinit chemarea lăuntrică. Alţii au nutrit-o în ascuns, i-au dat târcoale timid, până când puterea obişnuinţei sau inerţia, mult mai puternice, i-au învins. Sau, poate, n-au crezut cu adevărat în ea, fiindcă nimeni nu le-a vorbit despre lucruri pe care ei le-au simţit vag, ca o amintire îndepărtată, în sufletul lor.
Cel mai dificil atunci când vrei să faci o schimbare în viaţa ta este să-i determini pe ceilaţi, în special cei apropiaţi, să o accepte. Chiar dacă aceasta nu-i afectează cu nimic în fond, vor opune rezistenţă atâta timp cât nu vor înţelege ce anume s-a schimbat în atitudinea ta obişnuită faţă de lucrurile pe care vrei să le schimbi. Şi nici nu vor înţelege dacă, atunci când le explici, se aud de fapt pe ei înşişi, îşi aud propriile convingeri traducând cuvintele tale. În cele mai dese cazuri, nici nu vor să înţeleagă, fiindcă nu sunt pregătiţi să-şi schimbe imaginea despre ei înşişi în raport cu tine şi să accepte o nouă poziţie.
Începând din 6 noiembrie 2009, vă recomandăm cu mare căldură noua producţie Disney după celebra „Poveste de Crăciun” („A Christmas Carol”) a lui Charles Dickens. Dacă vă este dor de sărbătorile de iarnă şi vreţi să vi le apropiaţi, cu greu se poate găsi o cale mai bună. Cunoscând fascinaţia pe care a exercitat-o de-a lungul timpului minunata creaţie a scriitorului englez, echipa care şi-a adus contribuţia la realizarea filmului respectă aproape neabătut litera cărţii, însă pune la bătaie toate noutăţile tehnologiei 3D. Privitorul devine un participant activ, absorbit pur şi simplu în universul magnific al unui desen animat captivant, în care actorii reali, făcuţi din carne şi oase, sunt metamorfozaţi în personaje uluitoare ce aparţin unei lumi care ne transcende timpul şi simţurile. Regia şi distribuţia sunt absolut extraordinare, iar spectacolul este unul complet, magic şi emoţionant, în voia căruia te poţi lăsa fără teamă, ca într-o vrajă desăvârşită. Şi spun asta ca un mare iubitor de filme dedicate copiilor care trăiesc în sufletele oamenii mari. Odată intrată în sala de spectacol, am străbătut Londra în lung şi-n lat, am făcut una dintre cele mai frumoase dintre călătoriile mele în timp, m-am trezit întinzând mâna după primii fulgi de nea văzuţi anul acesta, m-am lipit speriată de spătarul scaunului la vederea vreunei fantome şi am râs dând din picioare la sfârşitul păţaniilor sărmanului Scrooge. Filmul nu este recomandat celor care nu au încă 12 ani (şi susţin recomandarea), însă tuturor celorlalţi, le doresc, din inimă, vizionare plăcută. Şi „Crăciun fericit!”
Pentru oameni, frontierele cunoaşterii, chiar dacă se extind cu fiecare clipă care trece, reprezintă o implacabilă invitaţie la mărginire. Ciripim în colivia limitelor noastre. Lumea palpabilă, cântărită cu cele cinci simţuri, este determinată, are muchii şi colţuri. Începutul şi sfârşitul devin pietre de hotar, paranteze fundamentale ale existenţei umane. Aici toate lucrurile au măsura lor, iar omul se poate lăuda, vorba lui Protagora, că este măsura tuturor lucrurilor. Hegemonia omului, ca „animal politic” se bazează tocmai pe finitatea lumii sale comensurabile.
Când, deodată, apare el: Universul, entitatea supremă, imens până la nemărginire, greu de estimat, mai întins decât cea mai mare întindere, alcătuit din miriade de galaxii, probabilităţi şi supoziţii. În faţa infinităţii sale reci, omul este redus iar la dimensiunile unei insecte gânditoare. Strivit de măreţia unui spaţiu fără sfârşit, omul încearcă să-şi ia revanşa, invadând microcosmosul. Aici ochiul său poate privi cu semeţie, de sus; în palma unui copil încap miliarde de molecule. Suntem atât de mari în raport cu bieţii atomi, încât nu-i putem vedea nici cu microscopul. Dar nici pe acest tărâm omul nu poate să triumfe. S-a dovedit că toate particulele, socotite cândva elementare, încă se mai pot divide. Dihotomia e nemiloasă. Greu de găsit un lucru atât de mic, încât să nu se mai poată înjumătăţi. Între doi atomi există spaţiu – raportat la diametrele lor -, cât între Pământ şi Jupiter. Paradoxal, pentru om calea către zero este la fel de lungă, la fel de imposibilă, ca cea către marele infinit.
La Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, a apărut cartea lui Teru Miyamoto, „Brocart de toamnă„, traducere din japoneză şi note de Angela Hondru. Romanul spune povestea unei iubiri trădate, spusă cu o delicateţe uluitoare de unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani. Romanul, apărut în 1982, a fost primit cu entuziasm de critică şi cititori, nu numai în Japonia, unde a fost bestseller, ci şi în Franţa, Anglia, Canada şi SUA.
Când dragostea aparent indestructibilă care îi uneşte pe Aki şi Yasuaki este spulberată într-o clipă, asemenea unui „vas făcut ţăndări”, vieţile celor doi se despart. Drumurile lor nu se vor mai întretăia decât o dată, la zece ani după durerosul divorţ. Dar scurta lor întâlnire se dovedeşte un nou început: splendoarea melancolică a toamnei japoneze pe muntele Zao îi îndeamnă să-şi dezvăluie, cu înţelepciunea maturităţii, gândurile tăinuite şi sentimentele de nemărturisit. Ispăşindu-şi prin confesiune vina de a nu fi luptat pentru iubirea ce îi lega, Aki şi Yasuaki se redescoperă.
Cred că rolul citatului poate fi esenţial în educaţie. După atâtea mii de ani de istoricitate, Pantheonul cultural universal geme de nume mari, iar inflaţia de mentori şi-a atins cote incredibile. Bietul elev, rătăcit în mulţimea aceasta de înţelepţi, nu ştie ce să mai creadă şi pe cine să citească. Dezorientat, caută refugiul pe stadioane, în zgomotul ritmic al unei discoteci sau navighează plictisit pe apele virtuale ale Internetului.
Dascălii fac şi ei ce pot. De cele mai multe ori dictează elevilor liste lungi de aşa-zise lecturi obligatorii. Dar practica dovedeşte că lectura din obligaţie este un lucru fără sens şi fără efect. Înţelepţii au scris uneori zeci de cărţi, iar unele dintre acestea sunt plictisitor de înţelepte. Elevii nu se prea obosesc cu cititul, aflându-ne în perioada în care la şcoală totul pare facultativ. În consecinţă, cărţile de la lecturile obligatorii rămân necitite. Ştiu şi profesorii acest lucru. Nu protestează, pentru că programa este programă.
„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Nu cred să existe vreun om care să nu-şi fi dorit, la un moment dat, să facă o schimbare în viaţa lui. Pentru unii, dorinţa a fost asemeni unei încolţiri de primăvară, au răsturnat pământul oricăror obstacole şi prejudecăţi şi şi-au împlinit chemarea lăuntrică. Alţii au nutrit-o în ascuns, i-au dat târcoale timid, până când puterea obişnuinţei sau inerţia, mult mai puternice, i-au învins. Sau, poate, n-au crezut cu adevărat în ea, fiindcă nimeni nu le-a vorbit despre lucruri pe care ei le-au simţit vag, ca o amintire îndepărtată, în sufletul lor.
4 voturi
Încarc...
