Întotdeauna suntem tentaţi să împărtăşim experienţa noastră celorlalţi, fără să ne punem niciodată întrebarea dacă prin asta facem un rău sau facem un bine. Ce înseamnă îndemnul lui Hristos, acela de a nu fi o piatră de poticnire pentru semenii noştri? Unde este acea graniţă fragilă dintre a avertiza un om şi „a-l sminti”?
Fiecare dintre noi am avut experienţe neplăcute cu o persoană la un moment dat. Dacă împărtăşeşti impresiile tale negative altui om care nu a cunoscut-o niciodată sau abia a cunoscut-o, chiar şi fără să vrei îi imprimi aceluia o atitudine suspicioasă, ofensiv-defensivă, în legătură cu persoana în cauză. Acela nu va mai putea să trăiască o experienţă proprie cu ea, necontaminată de impresiile tale, nu va mai fi în stare să o perceapă şi să stabilească o relaţie pur personală. Deja l-ai smintit pe acel om, pentru că l-ai întors împotriva semenului tău. Iar pentru semenul tău ai fost o piatră de poticnire, fiindcă nu i-ai dat nicio şansă să se ridice în ochii celuilalt.
În anul 1976, Mircea Trifu avea gata pentru tipar volumul său „Epgramma”. Mai avea nevoie de ceea ce de obicei prezintă cititorilor pe autor şi creaţia sa – prefaţa, în care scop a adresat următoarea rugăminte:
Academicianului Şerban Cioculescu
Acestui nou născut volum –
Prin care-mi pun autograful –
Spre a porni voios la drum,
Vă rog să-i scrieţi epitaful!
Deşi Immanuel Kant s-a purtat întotdeauna cu deosebită delicateţe şi politeţe faţă de femei, adevărul este că din părerile sale se putea întrevedea uneori o anumită misoginie amestecată cu umor. Astfel, îi plăcea să provoace doamnele, spunându-le că se putea demonstra, urmărind textul Bibliei, că femeile nu ajung în Rai, deoarece, conform unui pasaj al Apocalipsei Sfântului Ioan, în Ceruri s-a lăsat tăcerea timp de jumătate de oră. Aşa ceva ar fi imposibil dacă ar fi fost acolo o femeie, glumea Kant.
Cartea anului, marea surpriză a lui 2008, după cum o numea criticul literar Dan C. Mihăilescu, „Confesiunile unui cafegiu” este o mărturie pasionantă despre supravieţuire în perioada atât de restrictivă a regimului comunist. La Humanitas Multimedia a apărut o ediţie audio, o „cafea” a unor vremuri amare, îndulcită de vocea excepţională a actorului Victor Rebengiuc.
Cu un neaşteptat talent literar, Gheorghe Florescu povesteşte despre dedesubturile aşa-numitului „comerţ socialist”, comerţ aflat, în mare parte, în mâinile Securităţii. Mica istorie se intersectează cu istoria cea mare în aceste pagini scrise cu vervă, îmbibate de atmosfera României anilor ’60-’80, cu descrieri incredibil de amănunţite ale străzilor bucureştene de altădată, cu poveşti adevărate şi personaje pitoreşti (multe încă în viaţă şi bine cunoscute). „Confesiunile unui cafegiu„, care se încheie cu evenimente din zilele noastre, fac inteligibilă o lume – lumea din care s-a născut realitatea de azi.
Un fragment din istoria palpitantă a meşteşugului de cafegiu:
Sony Pictures propune un film despre dragoste diferit de cele ticsite cu inimioare şi declaraţii siropoase: „Adevărul gol-goluţ” („The Ugly Truth”), o comedie romantică spumoasă şi periculos de sexy, în care Katherine Heigl şi Gerard Butler „traduc” comunicarea dintre femeile venusiene şi bărbaţii marţieni, dezvăluind, o dată pentru totdeauna, secretul relaţiilor dintre cele două sexe. Adevărul se înfăţişează gol-goluţ, pe DVD şi Blu-ray.
Nu ţin minte ca părinţii mei să-mi fi citit poveşti seara, înainte de culcare, ori în după-amiezele ploioase de duminică sau în ajunul sărbătorilor. N-am amintiri nici din vremea când am început să citesc singură. Dar mi-ar plăcea să ştiu cum s-a numit prima carte pe care am citit-o şi, plecând de la ea, să pot face un fel de „arbore genealogic”, pe care să-l împodobesc cu numele tuturor lecturilor de până azi. Aş fi curioasă să înţeleg felul cum au „înrămurit” unele din altele, să identific prin intermediul lor etape în evoluţia mea spirituală. Ar fi, probabil, una dintre cele mai frumoase reprezentări ale vieţii mele, nu foarte coerentă, dar cu siguranţă mult mai sinceră decât orice biografie.
Nostalgia asta se leagă de o experienţă veche, din primii ani de şcoală, care, practic, m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Este vorba de una dintre învăţătoarele mele, al cărei nume şi al cărei chip le-am uitat de mult. N-am uitat însă silueta subţire, rezemată comod de catedră, mâna cu degete osoase şi unghii ovale, îndoind în spate coperta cărţii… coperta aceea moale, lucioasă şi elastică, mirosind a raft de bibliotecă şi încălzită de lumina soarelui tomnatic care cădea din fereastră… şi cealaltă mână, lipită delicat de gât, ca şi când ar fi vrut să simtă vibraţia fiecărei silabe chiar în corzile vocale.
Întotdeauna suntem tentaţi să împărtăşim experienţa noastră celorlalţi, fără să ne punem niciodată întrebarea dacă prin asta facem un rău sau facem un bine. Ce înseamnă îndemnul lui Hristos, acela de a nu fi o piatră de poticnire pentru semenii noştri? Unde este acea graniţă fragilă dintre a avertiza un om şi „a-l sminti”?
8 voturi
Încarc...