Despre lectură
Nu ţin minte ca părinţii mei să-mi fi citit poveşti seara, înainte de culcare, ori în după-amiezele ploioase de duminică sau în ajunul sărbătorilor. N-am amintiri nici din vremea când am început să citesc singură. Dar mi-ar plăcea să ştiu cum s-a numit prima carte pe care am citit-o şi, plecând de la ea, să pot face un fel de „arbore genealogic”, pe care să-l împodobesc cu numele tuturor lecturilor de până azi. Aş fi curioasă să înţeleg felul cum au „înrămurit” unele din altele, să identific prin intermediul lor etape în evoluţia mea spirituală. Ar fi, probabil, una dintre cele mai frumoase reprezentări ale vieţii mele, nu foarte coerentă, dar cu siguranţă mult mai sinceră decât orice biografie.
Nostalgia asta se leagă de o experienţă veche, din primii ani de şcoală, care, practic, m-a făcut să mă îndrăgostesc de lectură. Este vorba de una dintre învăţătoarele mele, al cărei nume şi al cărei chip le-am uitat de mult. N-am uitat însă silueta subţire, rezemată comod de catedră, mâna cu degete osoase şi unghii ovale, îndoind în spate coperta cărţii… coperta aceea moale, lucioasă şi elastică, mirosind a raft de bibliotecă şi încălzită de lumina soarelui tomnatic care cădea din fereastră… şi cealaltă mână, lipită delicat de gât, ca şi când ar fi vrut să simtă vibraţia fiecărei silabe chiar în corzile vocale.
Ne citea poveşti, cu intonaţie, iar eu, cu obrajii sprijiniţi în palme, aşteptam ca vocea cristalină cu care începea lectura să răguşească puţin. Mai mult decât povestea în sine, mă atrăgea sunetul acela uşor înfundat, care-mi dădea impresia că vorbele îi alunecau din gâtlej pe un tobogan de salivă înspumată. Rezonanţa deosebită pe care unele cuvinte o căpătau în felul acesta s-a păstrat în memoria mea împreună cu ceva din preţiozitatea acelor lecturi de şcoală. Fiindcă, transmise cu dragoste vădită pentru sunetul si forma scrisă a vocabulelor, poveştile învăţătoarei mele mă invitau mai degrabă în universul aristocratic al limbii literare, acolo unde cuvintele nu mai plesneau ca nişte păstăi uscate, din care săreau afară seminţele imaginaţiei, ci se aşezau ca nişte veşminte scumpe peste lucruri, înnobilându-le…
Eseu de Silvia Velea
4 voturi
Încarc...
Nici eu nu-mi amintesc de prima carte citita de la un capat la altul… cred ca a fost „Alice in tara minunilor”, dar nu sunt sigura!
Iti urez o seara minunata!
Eu chiar imi amintesc. Cartea se numeste „Pildele lui Iov”si tare mult asi dori sa o mai recitesc dar ,la cutremurul din’77 s-a pierdut odata cu casa parinteasca . La fel vad aevea pe domnisoara Dochita Predescu care-si tinea lectiile cu noi avand un dar aparte .Nu-mi aduc aminte de vreun coleg care sa nu fi citit ceva macar de rusine si respect ce-i puteam arata invatatoarei noastre care traieste atat cat vom trai noi cei educati de dansa .
Costel
„Povestea lui Harap-Alb”… o ascultam în neştire, citită de tata, înainte să învăţ eu alfabetul.
Cred că erau poveştile lui Creangă. „Punguţa cu doi bani”… mi-a rămas
în memorie şi o serie de poveşti ale lui Petre Ispirescu.
NINGE FRUMOS…
Ninge frumos
la mine-n Vlaşca,
în odăiţa mamei
este frig,
lumea l-a uitat,
demult, pe tata,
eu, în curte,
pe cine mai strig?!
Se-ntorc în suflet
suave amintiri
cu tot ce-a fost
sublim mai ieri,
în Vlaşca mă ninge
dinspre tata
cu amărăciuni
şi triste-nvieri.
George Pena
tare as vrea sa iau legatura cu costel in legatura cu invatatoarea Dochita predescu. Este matusa mea si as dori sa iau legatura cu cei care au cunoscut-o.A fost invatatoare timp de 34 ani la scoala din biscenii de sus-Buzau. cine ma poate ajuta. MULUMESC MULT