15 octombrie 2009

Universul

Valeriu ButulescuPentru oameni, frontierele cunoaşterii, chiar dacă se extind cu fiecare clipă care trece, reprezintă o implacabilă invitaţie la mărginire. Ciripim în colivia limitelor noastre. Lumea palpabilă, cântărită cu cele cinci simţuri, este determinată, are muchii şi colţuri. Începutul şi sfârşitul devin pietre de hotar, paranteze fundamentale ale existenţei umane. Aici toate lucrurile au măsura lor, iar omul se poate lăuda, vorba lui Protagora, că este măsura tuturor lucrurilor. Hegemonia omului, ca „animal politic” se bazează tocmai pe finitatea lumii sale comensurabile.

Când, deodată, apare el: Universul, entitatea supremă, imens până la nemărginire, greu de estimat, mai întins decât cea mai mare întindere, alcătuit din miriade de galaxii, probabilităţi şi supoziţii. În faţa infinităţii sale reci, omul este redus iar la dimensiunile unei insecte gânditoare. Strivit de măreţia unui spaţiu fără sfârşit, omul încearcă să-şi ia revanşa, invadând microcosmosul. Aici ochiul său poate privi cu semeţie, de sus; în palma unui copil încap miliarde de molecule. Suntem atât de mari în raport cu bieţii atomi, încât nu-i putem vedea nici cu microscopul. Dar nici pe acest tărâm omul nu poate să triumfe. S-a dovedit că toate particulele, socotite cândva elementare, încă se mai pot divide. Dihotomia e nemiloasă. Greu de găsit un lucru atât de mic, încât să nu se mai poată înjumătăţi. Între doi atomi există spaţiu – raportat la diametrele lor -, cât între Pământ şi Jupiter. Paradoxal, pentru om calea către zero este la fel de lungă, la fel de imposibilă, ca cea către marele infinit.

Apoi, pentru a spori sentimentul neputinţei umane, intervine timpul, cu axa lui nesfârşită. Obişnuit să creadă doar ceea ce înţelege, crescut la umbra postulatelor lui Euclid, omul vrea margini temporare, vrea certificate de naştere şi de deces pentru toate lucrurile din lumea sa palpabilă. După două decenii lungi de şcoală omul află că Pământul e o planetă în plină pubertate: abia a împlinit 4 miliarde de ani. Pentru timpii cosmici, toată ceasornicăria elveţiană e pierdere de vreme. Aflăm cu disperare că pentru a ajunge pe cea mai apropiată stea, folosind viteza cosmică a celei mai performante rachete (americane, se-nţelege!) ne trebuie 40.000 de ani. Deci, pentru a ajunge pe Alfa Centaurului, de Crăciun anul viitor, ar fi trebuit să decolăm de pe Pământ în neolitic. Acest lucru nu s-a produs, la vremea respectivă Statele Unite aflându-se în cel mai rece război posibil, adică în plină glaciaţiune.

Lucrurile stând aşa, nu ne mai rămane decât să contemplăm cu teamă Universul, pe ferestrele tot mai largi ale telescopiei moderne. Şi avem ce vedea. Galerii întregi cu sori şi planete, galaxii cu toptanul, stele falimentare, expirate, cu statut de gigantă roşie, găuri negre, meteori neînsemnaţi, pulsari, comete despletite, asteroizi periculoşi. Şi, între toate acestea, spaţiul interstelar de necuprins, vid îngheţat la limita lui zero absolut, acolo unde niciun electron nu mai vrea să se rotească. Iar la mijloc, planeta noastră, primitoare, supraîncălzită, încă albastră, angajată într-o ameţitoare mişcare de evoluţie, cu puzderia ei de partide politice în cârcă.

Ptolemeu n-a greşit prea mult, enunţând sistemul geocentric. Până la proba contrară, Pământul, aşa mărunt şi turtit la poli, rămâne centrul lumii raţionale cognoscibile. Mişcarea sa în jurul Soarelui, sesizată corect de Kopernik, este una pur mecanică. Şi, apoi, într-un Univers infinit, orice punct are dreptul să se considere centru. Soarele este doar centrala noastră termică şi un centru rătăcitor de rotaţie, dar centrul lumii vii este Pământul. O muscă terestră, finită ca toate muştele, e infinit mai complexă decât planeta Saturn, cu verigheta ei megalomană cu tot.

Gravitaţia trage toate sforile Universului. Ea asigură coeziunea acestei lumi fără început şi fără sfârşit. Datorită ei, planetele nu se risipesc, ci revin, periodic, la punctul de start, pe orbitele lor eliptice. Universul este exemplul suprem al perfecţiunii şi armoniei cereşti, în plin echilibru dinamic. Când Pitagora a introdus termenul de „cosmos”, care se traduce mai degrabă prin „podoaba”, el dorea să sublinieze frumuseţea Universului care, departe de a fi haos, este într-o frământare ordonată, a carei legitate matematică a fost formulată mai târziu, printe alţii, de Newton şi Kepler.

E Universul veşnic? Cine ar îndrăzni să limiteze cronologic entitatea supremă, în afara căreia nu există nimic, nici măcar timpul? Corpurile cereşti se pot roti miliarde de ani, cu fidelitate exemplară, pe aceleaşi orbite. Îşi permit acest lucru. Inerţia şi energia lor cinetică sunt copleşitoare, ţinând cont de masele lor uriaşe şi de vitezele cosmice cu care se deplasează, pe traiectorii unde practic nu există forţe de frecare. Universul e veşnic, dar stelele sale sunt muritoare. Energii colosale, incalculabile, le adună şi le destramă, periodic.

Este Universul o lucrare demiurgică? Biblia tranşează geneza acestuia în câteva versete, de o splendidă frumuseţe literară: Dumnezeu a făcut totul într-o singură săptămână lucrătoare. Minunată alegorie! Exemplar mod de a explica lucruri inexplicabile. A căuta aici un substrat ştiinţific ar fi o mare greşeală, poate chiar o blasfemie. Marx avea dreptate când spunea că religia este opium pentru popoare. Dar necredinţa e heroină pură.

Anticii credeau că Universul, redus dureros la bolta cerească vizibilă, era o simplă anexă a Pământului, un fel de cort albastru al lumii greco-romane. Când Empedokles a cutezat să spună că Soarele este la fel de mare ca Peloponezul, a fost luat în râs, şi puţin a lipsit să fie ostracizat. Ulterior, infinitatea în timp şi spaţiu a Universului fiind dovedită şi acceptată, aceasta a pus într-o poziţie delicată o altă entitate absolută, nesfârşită şi inepuizabilă: Dumnezeu.

Spinoza, prin panteismul său, conciliază exemplar această contradicţie, interpretează religia într-o formă nouă, seducătoare chiar şi pentru atei: Dumnezeu se confundă cu Universul. Panteismul nu numai că repune divinitatea în poziţia dominantă, braţ la braţ cu Universul, dar scoate şi omul din marasmul nihilismului fără margini, în care căzuse graţie mărginirii sale. Existenţa umană capată motivaţii noi. Omul îşi recapătă optimismul, caută să comunice cu posibile lumi extraterestre, trimiţând measaje radio în Univers, conştient că acesta este parohia lui Dumnezeu. Încercăm să momim, cu muzica de Beethoven, alte civilizaţii inteligente, poate se vor îndura şi ne vor face o vizită.

Aici, trebuie să recunoaştem, avem ceva din dulcea naivitate a aztecilor, care pe la mijlocul mileniului trecut, conform profeţiilor, aşteptau un Mesia cu piele albă. Mare a fost entuziasmul lor când au văzut că „pe marea de la răsărit plutesc nişte case, mari cât dealurile…” Erau corăbiile mesianicului Cortez, cu muschete şi cai, aducând în Lumea Nouă o bandă bine organizată de hoţi europeni.

Nu ştiu dacă, în loc de radioinvitaţii, n-ar fi mai bine să concepem un sistem de camuflare a planetei. Să nu avem surpriza să ne trezim cu o invazie de achizitori de proteine din altă galaxie, mai abili şi mai dotaţii decât CIA, capabili să cumpere popoare întregi, să le livreze, în containere frigorifice, pe pieţe terţe intergalactice. Dar aceste temeri au fost deja risipite de filmele de anticipaţie, în scenariile cărora Pământul este în mod constant vizitat de extratereştrii. Ei, in majoritatea lor covârşitoare, sunt personaje pozitive, sentimentale, vor să se implice în politica noastră globală, şi chiar dacă au trei guri şi patru urechi, savurează azotul atmosferei terestre şi vorbesc o engleză impecabilă, cu accent de Oxford.

Desigur, despre Univers se poate vorbi la infinit. Îmi permit totuşi să pun capăt acestei compuneri despre nemărginire, în speranţa că nu am iritat prea mult astronomi, geofizicieni şi călugări de meserie. Ea conţine viziunea unui amator cu lecturile obligatorii la zi, destul de sceptic în modul său de a gândi, conştient de disproporţia materială copleşitoare dintre om şi Univers. Cele mai mari ambiţii umane gâdilă imperceptibil epiderma planetei. Dar, poate în compensaţie, omenirea dispune de o imensă energie spirituală care, dacă ar putea fi transformată în lumină, ar putea uşor pune Soarele în umbră. Este darul cu care Dumnezeu şi Natura au înzestrat omul, ca o compensare a finităţii, vremelniciei şi fragilităţii sale organice.

Eseu de Valeriu Butulescu

SlabAcceptabilOKBunExcelent 7 voturi
Încarc...

Un comentariu la Universul

  1. Simona Enache a spus:

    Interesant şi bine elaborat eseul domnului Butulescu.
    Felicitări!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook