Cred că rolul citatului poate fi esenţial în educaţie. După atâtea mii de ani de istoricitate, Pantheonul cultural universal geme de nume mari, iar inflaţia de mentori şi-a atins cote incredibile. Bietul elev, rătăcit în mulţimea aceasta de înţelepţi, nu ştie ce să mai creadă şi pe cine să citească. Dezorientat, caută refugiul pe stadioane, în zgomotul ritmic al unei discoteci sau navighează plictisit pe apele virtuale ale Internetului.

Dascălii fac şi ei ce pot. De cele mai multe ori dictează elevilor liste lungi de aşa-zise lecturi obligatorii. Dar practica dovedeşte că lectura din obligaţie este un lucru fără sens şi fără efect. Înţelepţii au scris uneori zeci de cărţi, iar unele dintre acestea sunt plictisitor de înţelepte. Elevii nu se prea obosesc cu cititul, aflându-ne în perioada în care la şcoală totul pare facultativ. În consecinţă, cărţile de la lecturile obligatorii rămân necitite. Ştiu şi profesorii acest lucru. Nu protestează, pentru că programa este programă.

În aceste condiţii, ideal ar fi ca diriguitorii educaţiei să decupeze miezul esenţial al unor opere, reducându-le la grupaje definitorii de citate. Mult mai uşor de gestionat de către dascăl, mult mai uşor de asimilat de elev. Desigur, tranşarea unei capodopere în citate este o treabă delicată, cere multă pricepere şi responsabilitate. E nevoie de oameni culţi, sarcina neputând fi încredinţată în niciun caz unui ministru.

Sistemele totalitare au încercat o educaţie cetăţenească de amploare, prin citate. Din păcate, s-a abuzat de îndemnurile mobilizatoare ale unor tirani inculţi şi sângeroşi, precum Stalin, Hitler, Mao sau Ceauşescu. Rezultatul a fost catastrofal. Mai mult, metoda a fost în bună parte discreditată. Dar unii gânditori adevăraţi, precum Pitagora, Spinoza, Pascal, Bacon, Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard, Cioran, şi-au transpus o parte însemnată din operă sub forma fragmentară. Până în zilele noastre fragmentul fascinează, având uneori o forţă de expresie mai mare decât întregul. Este aproape sigur că dacă Venus din Millo ar avea mâinile întregi, nu ar fi nici pe departe atât de sugestivă.

Este clar că aforismul a fost şi va rămâne o formă memorabilă. Dincolo de brevitatea sa austeră, dincolo de economia de cuvinte, aforismul bun caută să închidă unul sau mai multe mesaje uşor de reţinut. În antichitate, curentele ezoterice cultivau expresia memorabilă a gândirii lor, dată fiind interdicţia de a-şi scrie ideile, pentru ca acestea să nu încapă pe mâna profanilor. Legea conservării masei este de neuitat, fiind formulată aforistic de Lavoisier în faimoasa frază: „În Natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă”. Prin exprimări aforistice, adevăruri fundamentale, din varii domenii ale ştiinţei, capătă expresivitatea unor inscripţii în relief, fiind uşor de asimilat şi imposibil de şters din memorie. La fel de util în educaţie se poate dovedi şi aforismul literar, cultivat cu entuziasm de scriitori mari din lumea întreagă. Acesta are, de cele mai multe ori, o însemnată încărcătură morală, bine şlefuită stilistic, condimentată cu umor şi inteligenţă.

Aforismul este educativ, stimulând imaginaţia celui ce îl citeşte… Nicio altă specie literară nu mizează pe complicitatea cititorului, mai mult decât aforismul. Iar Internetul este un prieten al formelor de literatură sapienţială, condensate şi reduse la structura de cristal a aforismului. Suportul electronic pare ideal pentru textul lapidar şi concis. Există mii de site-uri specializate în citate, există milioane de bloguri care se deschid sub spectrul unor aforisme.

Aforismul are ceva din frumuseţea inteligentă a şahului, sport al minţii, introdus ca obiect de studiu în unele programe şcolare. Cu siguranţă, dezvoltă capacitatea de analiză şi de sinteză, îndeamnă la rigoare, la profunzime. Pentru că nicăieri inteligenţa şi spiritul nu convieţuiesc mai bine decât în spaţiul restrâns, aparent incomod, al aforismului.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Aforisme, Eseuri
1 comentariu »