De sus privirea-mi în stele minuscule cade cu aripi de alb haotic în amintirile clădite-n drumul timpului, cetind ceaslovul iernilor trecute. Aud glasuri de cor cristalin ce răsună-n văile amintirilor copilăriei mele, acolo, undeva, în trecutul îmbrăcat în iarnă, cu parfum de brazde din ape de fulgi netopiţi. Cu alb-albastru de gheaţă-n gândurile mele cuprind orizontul şi cerul mi se deschide. Aplec al meu suflet peste florile iernii scrise pe cerul lumii în cuvinte sfinţite.
Mulţi îl cunosc ca ziarist, fiind în decursul anilor redactor sau redactor-şef al mai multor reviste şi cotidiane din Cluj-Napoca şi Craiova. Alţii îl ştiu mai ales ca scriitor de science fiction, chiar şi ca aforist şi poet. Cert este că viaţa lui Victor Martin a stat, în multe feluri, sub semnul scrisului, spre care a simţit o atracţie irezistibilă.
Prezent de ceva vreme şi pe Citatepedia, cu aforisme şi literatură SF, Victor Martin ne-a acordat recent un interesant interviu, prin care îşi exprimă opiniile despre scris şi nu numai.
Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopârlelor gigantice se sfârşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe continentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva la orizont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să supravieţuiască.
Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau niciuna din aceste calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte din calea ducând către extincţie. Vreo cincizeci dintre ei ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu spectrul setei.
Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.
Avem nevoie de critici obiectivi în care autorii să aibă încredere, să ştie fiecare cum stă şi la ce nivel se găseşte.
Un comentariu la strălucitele eseuri critice ale domnului Opriţă, adunate în volumul “Cronici de familie. SF-ul românesc după anul 2000”, publicată la editura “Casa Cărţii de Ştiinţă” din Cluj-Napoca, e foarte greu de făcut. Despre o carte foarte bună, se scrie foarte greu, în sensul că nu te poţi aventura să lauzi ceva care e vizibil de laudă; îţi trebuie multă subtilitate stilistică. Una e să dai cu bâta în baltă, să agiţi peştii şi să-i faci să riposteze, neavând încotro s-o ia, şi alta este exegeza serioasă.
Fragmente disparate… puzzle-ul tabloului se profila cu imaginea tremurândă, în depărtare. Zorile abia își aplecaseră razele pe chipul florilor. Dimineața îi sărută genele și deschise ochii. Privi cu ochii mirați tabloul… da, tabloul în care castelul părea țintuit acolo de parcă nu fusese real cât a fost noaptea de lungă… acum, ziua era încuiat în pânza țesută de mâna dibace a unui pictor.
Retușuri de fraze se înșiră-deșiră pe firul lui “a fost odată” până acolo unde visul începe ca și povestea.
Apărut la Humanitas Multimedia, audiobook-ul „Petre Ţuţea – Vorbe memorabile” pune în cuvinte rostite, prin vocea actorului Valentin Uritescu, o parte din cugetările cu iz atât de personal ale lui Petre Ţuţea.
Gabriel Liiceanu spune despre cugetările filozofului: „Cum singur spune, Ţuţea s-a revărsat în alţii. Când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urma, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile.”
Încarc...
Scriitor science fiction de talent, Mircea Opriţă face o critică literară în consecinţă, adică foarte lizibilă. De la o carte la alta, a devenit tot mai direct; nu mai menajează susceptibilităţi. Maniera directă de abordare a subiectului, combinată cu felul de-a fi mai reţinut al celor din Ardeal şi experienţa de prozator, nu dă rateuri; scriitorul află ce este de aflat de la critic, nu ceea ce i-ar plăcea să audă.