16 decembrie 2008

Arthur C. Clarke despre noaptea preistoriei

Arthur C. ClarkeFragmente din „Odiseea spaţială 2001”:

Seceta

Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şopârlelor gigantice se sfârşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe continentul care într-o bună zi avea să fie cunoscut sub numele de Africa, lupta pentru existenţă atinsese o nouă culme a ferocităţii, fără ca învingătorii să se profileze cumva la orizont. În această lume stearpă şi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, ori măcar spera să supravieţuiască.
Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau niciuna din aceste calităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte din calea ducând către extincţie. Vreo cincizeci dintre ei ocupau un grup de peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită de un fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sute de kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribul trăia cu spectrul setei.


Foamea şi moartea

Niciodată nu o duseseră bine cu hrana, însă în prezent se stingeau de foame. Când prima rază a zorilor se strecură în grotă, Priveşte-Lună constată că taică-său murise în decursul nopţii. Nu ştia că Cel Bătrân îi era părinte, o atare relaţie depăşind complet limitele înţelegerii sale. Privind însă trupul scheletic simţi o vagă nelinişte, premergătoare sentimentului de tristeţe. […]
Se luminase îndeajuns ca să pornească. Priveşte-Lună apucă trupul stafidit şi îl târî după sine pe sub bolta joasă a peşterii. Odată ajuns afară, puse cadavrul pe umăr şi se ridică în picioare ― unicul animal din această lume capabil de aşa ceva.

Individul exemplar

Printre ai săi, Priveşte-Lună trecea drept un uriaş. Măsura aproape un metru şi jumătate înălţime şi, în pofida slăbiciunii, cântărea peste cincizeci de kilograme. Trupul său musculos, acoperit cu păr, se găsea la jumătatea drumului dintre maimuţă şi om, dar capul era mai aproape de uman decât de animal. Fruntea era îngustă, arcadele proeminente şi totuşi poseda în cromozomii săi, fără umbră de îndoială, promisiunea umanităţii. În ochii ce se roteau asupra naturii ostile a Pleistocenului sclipea deja o luminiţă situată dincolo de capacitatea antropoidului. În aceşti ochi întunecaţi, înfundaţi în orbite, se născuse conştiinţa de sine ― primul pas spre o inteligenţă care nu putea încă să se afirme epoci întregi şi care avea toate şansele să dispară curând pentru vecie.

„Festinul”

Descoperise un stup de albine în ciotul mort al unui arbore şi astfel savurase cea mai grozavă delicatesă cunoscută de semenii săi. Încă-şi mai lingea degetele conducându-şi tovarăşii spre casă, în târzia după-amiază. Desigur, colecţionase în schimb un număr respectabil de înţepături, dar nu le acorda atenţie. Era mai aproape de mulţumire ca niciodată căci, cu toate că nu se săturase, nu mai era totuşi ameţit de foame. Aceasta reprezenta culmea la care un om-maimuţă putea vreodată să nădăjduiască.

Lipsa imaginaţiei

Pajiştea cea mai acătării se afla cam la un kilometru de caverne şi erau constrânşi să o împartă cu o turmă de animale mari, asemănătoare antilopelor, ce abia le tolerau prezenţa. Nu le puteau însă alunga, întrucât ele erau înzestrate cu coarne înfricoşătoare, arme naturale ce lipseau omului-maimuţă.
Aşa că Priveşte-Lună şi însoţitorii săi mestecau boabe, frunze şi rădăcini, luptând cu foamea, în vreme ce în jur, concurând pentru aceleaşi alimente, se găsea o potenţială sursă de hrană cu mult mai bogată decât ar fi avut ei nevoie. Sutele de tone de carne suculentă străbătând savana nu le depăşeau însă posibilităţile, ci imaginaţia. În mijlocul belşugului, se stingeau încet de foame.

Teoria „Stâncii celei Noi”

Înaintea Noii Stânci se pomeni în zori, pe când îşi conducea ca de obicei tribul către râu. Temerile nopţii aproape le uitase, deoarece nimic rău nu se succedase zgomotului ciudat. Prin urmare, nu avea cum să asocieze acest lucru straniu cu pericolul sau spaima. Mai mult, în înfăţişarea lui nu se găsea nimic alarmant.
Se întrupa într-o lespede paralelipipedică, de trei ori mai înaltă decât el dar suficient de îngustă ca să fie cuprinsă cu braţele, constituită dintr-un material perfect transparent. Într-adevăr, se şi vedea cu dificultate, exceptând momentele când soarele se reflecta pe marginile ei. Cum Priveşte-Lună nu întâlnise niciodată gheaţă sau chiar apă limpede, în natură nu exista niciun obiect cu care să compare apariţia. Atractivă era însă cu siguranţă întrucât, deşi înţelept de precaut în privinţa lucrurilor noi, Priveşte-Lună nu pregetă să se apropie de ea. Şi cum nimic rău nu păru să i se întâmple, îndrăzni să întindă mâna spre suprafaţa dură şi rece.

Sunetul din Stânca cea Nouă îi hipnotizează şi îi face să acţioneze surprinzător

Oamenii-maimuţă începură să se mişte înainte, aidoma unor somnambuli, spre sursa teribilului sunet. Uneori executau paşi mici de dans, atunci când sângele le răspundea ritmului pe care descendenţii lor îl vor crea peste ere întregi. Complet fermecaţi, se strânseră laolaltă în jurul monolitului, uitând greutăţile zilei, pericolele înserării şi foamea din stomacuri.
Bubuitul se amplifică simultan cu lăsarea întunericului şi, în vreme ce umbrele se lungeau iar cerul se înnegrea, cristalul începu să strălucească.
Pentru început îşi pierdu transparenţa, dobândind în schimb o luminescenţă palidă, lăptoasă. Fantome nedefinite, ademenitoare, pluteau pe faţa şi în adâncurile lui, topindu-se în bare de lumină şi de umbră, formând apoi modele întreţesute, uşor rotitoare.

Mecanismul

Roţile începură să se contopească, spiţele fuzionară, micşorându-se încet în depărtare. Se alăturară două câte două, iar seturile de linii rezultante oscilară unul către celălalt, modificându-şi treptat unghiul de intersecţie. Uimitoare figuri geometrice se năşteau şi dispăreau în împletitură, iar oamenii-maimuţă priveau, vrăjiţi de strălucitorul cristal.
N-aveau cum să bănuie că minţile le erau testate, trupurile cântărite, reacţiile studiate în amănunţime, potenţialul evaluat.

„Stânca” îi induce viziunea fericirii

Privea tabloul unei familii paşnice, deosebindu-se printr-un singur amănunt de scenele cunoscute de el. Masculul, femela şi cei doi pui apăruţi misterios înaintea lui erau sătui şi ghiftuiţi, cu blănile netezi şi lucioase ― un mod de viaţă pe care Priveşte-Lună nu şi-l imaginase vreodată. Inconştient îşi pipăi oasele împungând prin piele; coastele acestor creaturi erau ascunse de straturi de grăsime. Din când în când tresăreau greoi, omorându-şi timpul lângă portalul unei grote, aparent împăcaţi cu lumea. Ocazional, masculul scotea un monumental râgâit de satisfacţie.

Gândul

Scena nu i se gravase în memoria conştientă, însă noaptea, zăbovind pe gânduri cocoţat pe bolovanul său, încercă primii fiori ai unei noi şi puternice emoţii. O senzaţie vagă şi difuză de invidie, de insatisfacţie faţă de propria condiţie. Nu-i ştia cauza şi cu atât mai puţin tratamentul. Dar nemulţumirea se instalase în sufletul său: un pas mic, dar hotărât, către umanitate.

Transformarea

În viaţa lui Priveşte-Lună apăruseră acum spaţii de care el nu avea să-şi mai aducă aminte, unde atomii creierului său erau aranjaţi în structuri noi. Dacă el supravieţuia procesului, noile structuri urmau să fie eterne, genele transmiţându-le generaţiilor viitoare.
Era un proces profund şi de durată, însă monolitul dispunea de timp. Nici el, nici replicile identice răspândite pe o jumătate de glob nu se aşteptau să izbândească cu toate grupurile implicate în experiment. O sută de eşecuri nu contau atunci când un singur succes ar fi schimbat destinul unei lumi.

Mistreţii şi arma

Şi totuşi de această dată Priveşte-Lună se opri să îi privească, mişcându-se spasmodic înainte şi înapoi, tulburat de intenţii incomprehensibile. Ca prin vis începu să cerceteze solul, căutând ceva ce nu ar fi putut numi nici dacă ar fi fost înzestrat cu darul vorbirii. Avea să recunoască acel „ceva” atunci când îl va vedea.
Obiectul era o piatră grea, ascuţită, de vreo cincisprezece centimetri lungime care, deşi prea mare pentru palma lui, îl satisfăcu. Ridicând mâna se miră de greutatea ei sporită şi un formidabil fior de autoritate şi putere îi străbătu întreaga fiinţă. Păşi în direcţia celui mai apropiat mistreţ.

Hrana

Toţi membrii tribului se opriră să privească, îngrămădindu-se în jurul conducătorului şi al victimei, plini de uimire admirativă. Unul dintre ei ridică arma mânjită de sânge şi începu să străpungă porcul mort. I se alăturară alţii, cu tot soiul de beţe şi de pietre, transformând cadavrul într-o masă sângerândă şi informă.
Apoi se plictisiră. Unii se îndepărtară, alţii rămaseră dezorientaţi lângă trupul de nerecunoscut… viitorul unei lumi depinzând de decizia lor. Trecu surprinzător de mult timp înainte ca o femelă mai înfometată să înceapă să lingă piatra însângerată ţinută în labă.
Şi se scurse şi mai mult timp până ce Priveşte-Lună, în pofida a tot ceea ce-i fusese înfăţişat, să înţeleagă cu adevărat că nu avea să mai sufere de foame niciodată.

Iluzia autodeterminării

Acum că nu mai amorţeau de nemâncare, dispuneau de un timp preţios pentru odihnă şi pentru cele dintâi timide încercări de meditaţie. Noul mod de viaţă fusese acceptat cu indiferenţă. Nimeni nu-l asocia monolitului ce continua să zăbovească lângă poteca conducând spre râu. Dacă s-ar fi aplecat asupra chestiunii, probabil ar fi ajuns la concluzia că singuri atinseseră prezentul statut. În fapt, uitaseră orice alt mod de viaţă.

Duşmanii

Nici o Utopie însă nu-i perfectă, iar a lor avea şi ea două pete întunecate. Prima, o constituia neobositul leopard, a cărui pasiune pentru oamenii-maimuţă părea chiar să fi crescut de când aceştia se hrăneau mai bine. A doua, tribul de peste apă, întrucât Ceilalţi reuşiseră ca prin miracol să supravieţuiască, refuzând cu înverşunare să se stingă.

Fără să vrea, îşi atrage în cursă primul duşman

Mârâind şi legănându-şi coada cu încredere arogantă, leopardul păşi în căutarea cărnii care îl scotea din minţi. Dacă ar fi dat lupta în aer deschis, nu ar fi întâmpinat dificultăţi, însă acum că se găseau prinşi în capcană, disperarea le conferi oamenilor-maimuţă curajul să întreprindă imposibilul. Şi pentru întâia oară, se aflau în posesia mijloacelor ca să-l înfăptuiască.
Animalul bănui că ceva nu e în regulă când asupra craniului i se abătu o lovitură năucitoare. Lovi cu una din labe, auzi un strigăt de agonie în vreme ce ghearele sfâşiau carne. După care simţi iarăşi o durere sfredelitoare când ceva îi pătrunse între coaste, o dată, de două ori, de trei ori. Se răsuci turbat să zdrobească umbrele ce săltau şi ţipau în jurul său.
Fu lovit puternic peste bot. Colţii i se încleştară pe o formă fantomatică ― dar nu era decât os mort. Şi, în final, afront incredibil, coada-i era trasă mai să-i fie smulsă.
Se răsuci, izbindu-şi călăul mult prea îndrăzneţ de peretele de piatră. Orice-ar fi făcut, nu reuşea să scape însă de ploaia de lovituri date cu ciomege rotunde, noduroase, mânuite de braţe neformate dar puternice. Furia i se transformă în alarmă, alarma în teroare. Implacabilul vânător luase locul victimei, străduindu-se din răsputeri să se retragă.

Pe celălalt îl elimină din calcul şi nevoie de dominaţie

Ceata se opri la marginea apei. Pentru o clipă, Celorlalţi le reveni curajul. În frunte cu O-Ureche, îşi reluară fără tragere de inimă cântecul de bătălie. Doar câteva secunde, până când o viziune de coşmar îi încremeni.
Priveşte-Lună ridicase braţele sus deasupra capului, dezvăluind povara mascată până atunci de trupurile însoţitorilor. Ţinea în mâini o prăjină zdravănă, în vârful căreia stătea înfipt capul însângerat al leopardului. Gura fiarei era deschisă într-un rictus strâmb, menţinut cu ajutorul unui băţ, iar colţii sclipeau înfricoşător în reflexia primelor raze ale soarelui.

Puterea

Când atinse malul opus, O-Ureche şedea încă pe loc. Poate că era prea curajos să fugă, sau poate prea prost. Cel mai probabil însă e că nu-şi putea crede ochilor că i se aduce un asemenea ultragiu. Laş ori erou, sfârşitul fu acelaşi. Semnul morţii se abătu năpraznic asupra craniului incapabil să priceapă ce se întâmplă.
Urlând înnebuniţi, Ceilalţi se năpustiră în tufişuri; mai devreme sau mai târziu aveau însă să se întoarcă, uitându-şi fostul şef.
Câteva secunde, Priveşte-Lună zăbovi nehotărât deasupra noii sale victime, încercând să realizeze straniul şi uimitorul fapt că, deşi răpus, leopardul putea încă să ucidă. Devenise stăpânul lumii şi nu era foarte sigur ce trebuia să facă în continuare.
Dar avea el să se gândească la ceva.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook