În anul 1976, Mircea Trifu avea gata pentru tipar volumul său „Epgramma”. Mai avea nevoie de ceea ce de obicei prezintă cititorilor pe autor şi creaţia sa – prefaţa, în care scop a adresat următoarea rugăminte:
Academicianului Şerban Cioculescu
Acestui nou născut volum –
Prin care-mi pun autograful –
Spre a porni voios la drum,
Vă rog să-i scrieţi epitaful!
Filosofi mari ai Antichităţii au încercat stabilirea unei corespondenţe între numere şi Divinitate (în forma ei politeistă). Adepţii lui Pitagora ajung la concluzia că totul e număr, iar cifra este raţiunea tuturor lucrurilor. Pentru pitagoricieni, numerele determină o realitate concretă, acestea identificându-se cu spaţiul. Ei acordă numerelor valori morale, punând practic bazele unei teologii aritmetice. Ca un preludiu al Trinităţii creştine, pitagoricienii socotesc cifra 3 absolut perfectă şi o atribuie zeilor.
Două milenii mai târziu, Benedict Spinoza revoluţionează monismul, scoţând practic filosofia din ceaţa gândirii scolastice. El încearcă să-şi demonstreze riguros definiţiile şi propoziţiile prin matematica vremii sale. În cele ce urmează am căutat să dau o nouă interpretare matematică unor afirmaţii fundamentale ale lui Spinoza, o redefinire a lui Dumnezeu bazată pe teoria numerelor.
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul despre Guy de Maupassant (5 august 1850 – 6 iulie 1893) este semnat de Ion Brăescu:
„Maupassant reprezintă un caz destul de rar de scriitor care a învăţat meşteşugul literar cu un profesor, şi cum acesta se numea Gustave Flaubert, nu este de mirare că elevul avea să atingă culmile perfecţiunii artistice. În vremea în care Maupassant era funcţionar, Flaubert i-a corectat încercările literare, cu migală şi exigenţă, timp de şapte ani, interzicându-i să publice înainte de a fi ajuns la un nivel superior. Când mama lui Maupassant îl întreabă pe Flaubert dacă fiul ei nu s-ar putea consacra exclusiv literaturii, acesta răspunde: ‚Încă nu; să nu facem din el un ratat’.”
Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare, apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.
După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.
Humanitas Multimedia a realizat o variantă audio pentru „Jurnalul unei fete greu de mulţumit„, în lectura Irinei Petrescu. Audiobook-ul cuprinde o selecţie din perioada cuprinsă între iunie 1946, când autoarea împlineşte 30 de ani, până în ianuarie 1947.
Jeni Acterian (1916–1958) este de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig şi a lui Arsavir Acterian. Absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie, este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă în vederea unui doctorat la Sorbona, dar nu-şi va putea îndeplini promisiunea din cauza declanşării războiului. Nevoită să-şi câştige existenţa, este ajutată de Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanţe, să se angajeze pe un post de referent la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare. Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia Regie. Totodată, face asistenţă de regie pe lângă Marieta Sadova, soţia lui Haig Acterian, şi Liviu Ciulei la teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnota. Traduce piese din franceză şi engleză. După ce îşi ia diploma de regizor, părăseşte postul de la C.A.F.A. şi se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese şi în teatre de provincie. Eşuează în căsnicie, se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin, pe atunci incurabilă, şi moare în vârstă de numai 42 de ani. I-a cunoscut personal pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian etc. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi alţi profesori celebri în epocă au fost audiaţi de ea la facultate. A fost bună prietenă cu Marieta Rareş, Clody Berthola, Lucia Vasiliu, Nuni Dona, Rori Nasta şi Alice Botez.
Cândva meditam simplu: „Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea „de ce trebuie să fie aşa?”, mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?
Încarc...
