21 noiembrie 2008

Jurnalul unei fete greu de mulţumit

Jurnalul unei fete greu de mulţumitHumanitas Multimedia a realizat o variantă audio pentru „Jurnalul unei fete greu de mulţumit„, în lectura Irinei Petrescu. Audiobook-ul cuprinde o selecţie din perioada cuprinsă între iunie 1946, când autoarea împlineşte 30 de ani, până în ianuarie 1947.

Jeni Acterian (1916–1958) este de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig şi a lui Arsavir Acterian. Absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie, este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă în vederea unui doctorat la Sorbona, dar nu-şi va putea îndeplini promisiunea din cauza declanşării războiului. Nevoită să-şi câştige existenţa, este ajutată de Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanţe, să se angajeze pe un post de referent la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare. Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia Regie. Totodată, face asistenţă de regie pe lângă Marieta Sadova, soţia lui Haig Acterian, şi Liviu Ciulei la teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnota. Traduce piese din franceză şi engleză. După ce îşi ia diploma de regizor, părăseşte postul de la C.A.F.A. şi se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese şi în teatre de provincie. Eşuează în căsnicie, se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin, pe atunci incurabilă, şi moare în vârstă de numai 42 de ani. I-a cunoscut personal pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian etc. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi alţi profesori celebri în epocă au fost audiaţi de ea la facultate. A fost bună prietenă cu Marieta Rareş, Clody Berthola, Lucia Vasiliu, Nuni Dona, Rori Nasta şi Alice Botez.

Fragment din audiobook:



Jeni Acterian scria pe 15 ianuarie 1947:

Sunt profund nemultumita de mine de la o vreme. Am încercat sa fac abstractie de gandurile care îmi răsar în creier din ce în ce mai obsedant, dar nu serveşte la nimic. Ar fi poate mai bine sa nu mă ascund de mine insami şi sa privesc în faţa lucrurile. Spun ca ar fi bine — cu toate că ştiu precis ca n-are sa fie bine. Dimpotriva. Dar nu e genul meu sa refulez. Pe scurt, încep sa am impresia ca sunt pe cale de a dispărea înainte de a fi existat.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook