Noţiunea de ermetism este una asociată firesc lucrurilor pe care nu le putem pătrunde, pentru simplul motiv că nu reuşim să trecem, cu mintea, dincolo de barierele, intenţionat sau nu aşezate la marginea dinspre noi a Semnificaţiei. În literatură însă, acest atribut al nepătrunderii devine deziderat, pentru că vorbele par scrise pentru oricine, dar sunt destinate, firesc, celui care e dispus a face efortul desluşirii lor. După afirmaţia unui fost profesor al meu, Stéphane Mallarmé este, din acest punct de vedere, cel mai dificil de citit scriitor francez (şi nu numai francez), asociat prin excelenţă cu ermetismul literar aşa cum este el astăzi cunoscut. Pe de altă parte, există şi în literatura română un astfel de „greu de citit” – Ion Barbu, matematicianul care a ţinut să demonstreze că poezia şi geometria se întâlnesc, undeva, în sferele pure şi înalte ale gândirii. Nu voi face trimiteri de la unul la altul, şi nici nu voi discuta influenţele, asemănările şi deosebirile. Ce mi-a atras atenţia, însă, a fost data lor de naştere: 18 martie – aceeaşi pentru amândoi. Aşa că – iată-i.
Citatepedia s-a extins cu o secţiune nouă, care era în plan de ceva vreme şi a fost propusă de mai mulţi utilizatori. Este vorba despre secţiunea Replici, spaţiu destinat replicilor din piese de teatru, filme, seriale, chiar şi cărţi etc.
Sunt deja aproximativ o sută de replici, care se constituie şi în exemple. Desigur, oricine doreşte poate adăuga altele.
Fiecare replică a unui personaj trebuie scrisă pe câte un rând. La începutul rândului trebuie să apară numele personajului care spune respectiva replică, urmat de : (două puncte), aşa cum se procedează de obicei în scenarii. Numele personajelor vor apărea scrise aldin, dar aceasta se întâmplă automat, nu trebuie făcut nimic special de către cel care introduce replicile. Pentru filme, dacă ştiţi numele actorului, dar nu şi numele personajului, de obicei îl puteţi afla uşor căutând pe The Internet Movie Database.
Deocamdată sunt acceptate doar replici scrise în limba română. Replicile în alte limbi trebuie traduse. Dacă traducerea nu este posibilă, vor trebui să mai aştepte.
Cu această ocazie au fost realizate şi alte câteva mici îmbunătăţiri, atât estetice, cât şi funcţionale.
Michelangelo Buonarroti (6 martie 1475 – 18 februarie 1564) este unul dintre cei mai mari artişti ai umanităţii, desăvârşită întruchipare a idealului Renaşterii – Uomo Universale. Recunoscut drept strălucit sculptor, pictor şi arhitect, celebrul umanist este în egală măsură şi poet, deşi opera sa literară nu este nici pe departe la fel de cunoscută.
Volumul de versuri asupra căruia m-am oprit a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, în 1986, în traducerea lui C.D. Zeletin, căruia îi aparţin şi rândurile pe care le voi folosi, ca să aduc mai aproape cititorului destinul unui om care a lăsat urmaşilor moştenire de piatră şi de verb.
Filmul românesc „O zi bună de plajă”, realizat de Bogdan Mustaţă, a primit Ursul de Aur, cel mai important premiu pentru scurtmetraj al celei de-a 58-a ediţii a Festivalului de Film de la Berlin. Scenaristul acestui film, Cătălin Mitulescu, a acordat un interviu prin telefon, „la cald”, pentru Realitatea TV.
Premiul „Woman of the Year” („Femeia anului”), oferit de Hasty Pudding Theatricals pentru o actriţă care s-a remarcat în mod deosebit, este unul dintre cele mai neobişnuite. Deşi este unul apreciat, festivitatea de premiere, la care cele astfel onorate participă de fiecare dată, este cel puţin amuzantă. Şi cum ar putea fi altfel într-un mediu studenţesc? Pentru că Hasty Pudding Theatricals este o trupă studenţească de teatru. Este drept însă că nu e o trupă oarecare, fiind alcătuită din studenţi ai Universităţii Harvard. Chiar mai important, a fost înfiinţată în 1795, având o îndelungată tradiţie.
Anul acesta, premiul a fost atribuit actriţei de origine sud-africană Charlize Theron. Însă pentru a-l primi, aceasta a trebuit să demonstreze că-l merită.
Avem obiceiul să luăm drept bunuri ale noastre numele marilor scriitori români, fără să cercetăm cu adevărat felul în care şi-au dus viaţa şi istoriile pe care existenţa lor le-a născut. Discutam cu altă ocazie felul în care Eminescu nu mai este „citit”, ci „recitat”, nu este analizat, ci plasat în afara oricărei discuţii. Scrierile lui Caragiale stau mai bine la capitolul ăsta; el e mai accesibil pentru că e de râs, mai uşor de pus în scenă şi mai simplu de urmărit la televizor. Chiar şi-aşa, pentru că obişnuim să ne ascundem atât de bine după deget, foarte puţini dintre noi ştiu faptul că acest „cel mai mare dramaturg român” şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania, şi nu a mai dorit niciodată să aibă de-a face cu discursurile sforăitoare şi elogioase pe care i le închinau, de la distanţă, concetăţenii lui. Felul în care Caragiale se rupe, dezgustat, de „lumea miticilor” pe care el însuşi o prezentase în mod magistral, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori de atunci, la cât de tare pot fi răniţi oamenii care ştiu să râdă de toţi şi de toate, cei care par să observe totul, dând impresia că nimic nu-i poate atinge. Evenimentul care a determinat o hotărâre atât de radicală a fost procesul – intrat în istoria literară sub numele lui Caion – pe care scriitorul l-a intentat în urma acuzaţiei de plagiat ce i-a fost adusă. Apărat magistral de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Caragiale a rezistat atacurilor la adresa talentului său, dar a cedat furiei dovedite de prostia şi făţărnicia pe care le aşezase în lumina reflectoarelor.
Încarc...
