Noţiunea de ermetism este una asociată firesc lucrurilor pe care nu le putem pătrunde, pentru simplul motiv că nu reuşim să trecem, cu mintea, dincolo de barierele, intenţionat sau nu aşezate la marginea dinspre noi a Semnificaţiei. În literatură însă, acest atribut al nepătrunderii devine deziderat, pentru că vorbele par scrise pentru oricine, dar sunt destinate, firesc, celui care e dispus a face efortul desluşirii lor. După afirmaţia unui fost profesor al meu, Stéphane Mallarmé este, din acest punct de vedere, cel mai dificil de citit scriitor francez (şi nu numai francez), asociat prin excelenţă cu ermetismul literar aşa cum este el astăzi cunoscut. Pe de altă parte, există şi în literatura română un astfel de „greu de citit” – Ion Barbu, matematicianul care a ţinut să demonstreze că poezia şi geometria se întâlnesc, undeva, în sferele pure şi înalte ale gândirii. Nu voi face trimiteri de la unul la altul, şi nici nu voi discuta influenţele, asemănările şi deosebirile. Ce mi-a atras atenţia, însă, a fost data lor de naştere: 18 martie – aceeaşi pentru amândoi. Aşa că – iată-i.

Fragmentele despre Mallarmé sunt selectate din volumul „Scriitori francezi” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978), autorul articolului fiind Al. Dimitriu-Păuşeşti. Criticul discută despre concepţia scriitorului despre lume şi despre rolul pe care îl are artistul în dezvăluirea acesteia:

Mallarmé crede şi el, ca şi Baudelaire, în lanţul neîntrerupt al analogiilor care ascunde, sub diversitatea realităţilor cotidiene, o realitate superioară a ideilor sau esenţelor. Menirea poetului nu este descrierea obiectului, ci efectul pe care acesta îl produce: „Spun: o floare – scrie Mallarmé – şi din uitarea în care vocea mea scufundă orice contur, altceva, deci, decât petalele ştiute, muzical se înalţă ideea însăşi şi suavă, floarea care lipseşte din orice buchet.” (trad. Al. Philippide)

Visul modernilor în poezie se leagă de sugestie, nu de exprimare:

Arta lui va fi o artă „aluzivă”, „simbolică”, „sugestivă” şi „muzicală”. În aceste privinţe, Mallarmé s-a exprimat destul de clar în interviul acordat lui Jules Huret: „A numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care e făcută din ghicire treptată; să-l sugerezi, acesta e visul. Simbolismul îl constituie perfecta întrebuinţare a acestui mister: să evoci încetul cu încetul un obiect ca să arăţi o stare de suflet, sau invers, să alegi un obiect şi să desprinzi din el o stare de suflet printr-un şir de descifrări.” (trad. Al. Philippide)

Aventura limbajului începe şi, din acest moment, cuvântul devine materie modelabilă şi transformabilă fără limite.

Asistăm la o adevărată re-creare a lumii şi a cuvântului pe plan poetic, principiu de bază al esteticii mallarmeane, pe care poetul l-a numit „transposition” (transpunere). Dispoziţia cuvintelor în poem în vederea obţinerii unor efecte aluzive sau muzicale este un secret al poetului, care îşi poate îngădui libertăţi sintaxice. Reputaţia de obscuritate a poeziilor se datoreşte, în parte, şi dislocării sintaxei; dar mai ales pluralităţii de sensuri pe care o poate căpăta orice poem mallarmean.

Rezultatul este o imagine a totalităţii, a perfecţiunii din miezul căreia se naşte îndoiala asupra propriei condiţii şi valori:

Global, toată gândirea poetică a lui Mallarmé ne apare ca un sistem fără fisură, fără cusur, admirabil în perfecţiunea sa. [Poemele] sunt întrebări asupra destinului operei proprii în confruntarea cu timpul şi chiar aceea, şi mai chinuitoare, dacă salvarea este asigurată prin realizarea operei de artă.

Magia ne-sfârşirii:

Mallarmé a visat toată viaţa să compună o carte unică („Le Livre”), unde, prin dispoziţia savantă a caracterelor tipografice, să vorbească deopotrivă ochilor şi urechii, să împrumute de la toate artele elemente, care să se unească într-un mare tot artistic. […] Poemul a rămas – cum s-a spus – neterminat, şi a fost, dintre toate operele lui Mallarmé, cel mai contestat. Dar ultimul cuvânt despre importanţa acestui poem n-a fost încă spus: comentatorii stau încă aplecaţi asupra textului şi se întreabă asupra mesajului din ultimul vers: „Toute penseé émet un coup de dés.” [Orice gândire naşte o aruncătură de zaruri.]

Poate cel mai grăitor, despre Ion Barbu glăsuieşte Eugen Lovinescu în „Istoria literaturii române contemporane”:

… d-l Ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii „onirice” deci, în care coeficientul personal joacă un rol principal; un cuvânt, o imagine îi sugerează o altă imagine, după o asociaţie strict personală şi incontrolabilă; între poet şi cititor se rup, astfel, multe din treptele ce ar trebui să-i unească; şi, deşi ceea ce pare arbitrar are mai totdeauna o lege lăuntrică, totul rămâne într-un ermetism voit şi cu atât mai admirat cu cât e mai neînţeles.

Într-un studiu dedicat, „Ion Barbu – poezie şi deziderat”, Mircea Scarlat surprinde obsesia omogenităţii a matematicianului Dan Barbilian (numele adevărat al lui Ion Barbu), trasfigurată în poezie:

Deşi nu i se poate recunoaşte apartenenţa ortodoxă la vreun sistem de gândire tradiţional, o doctrină dominantă găsim în manifestările artistului. Este doctrina omogenităţii Universului, care a ajuns pe multiple căi la Dan Barbilian: prin intermediul ştiinţei (matematicianul îi intuise adânc pe pitagoreici şi poetul nu făcea decât să obiectiveze o convingere sedimentată), al textelor filozofice, al literaturii influenţate de Swedenborg (Blake, Balzac, Baudelaire, Strindberg).

Creaţie e un lung proces de integrare în această ordine, deci:

Primul articol tipărit de Ion Barbu („Opera de artă concepută ca un efort de integrare”) prezintă dezideratul pe care abia volumul „Joc secund”, publicat peste un deceniu, îl va obiectiva. În articolul din 1920, artistul afirmă că actul creaţiunii poetice trebuie considerat ca rezultatul unui lung efort de integrare, chemat să corecteze ceea ce viaţa cuprinde în ea diferenţiator; corectarea se face de către artist prin integrare poetică.

Modalităţile integratoare sunt extrem de diverse, dar cele găsite de el sunt considerate incompatibile. Atuul poetului devine, astfel, surprinzătoarea îmbinare a poeziei cu matematica:

Apropiind elemente disjuncte, matafora îi apărea lui Barbu drept esenţă a rostirii integratoare. Concepând opera de artă ca efort de integrare, Barbu vedea în artist un contemplator înzestrat cu puterea de a organiza imaginile semnificative (disparate). Prin integrare, poetul recreează ordinea adâncă a Universului; el obiectivează în imagini ceea ce există virtual în Univers.

Literatura (ca şi viaţa, în general) trăieşte din controverse. Dar numai rezolvarea acestora aduce înţelegerea, iar dincolo de toate, ermetismul e doar o tehnică a demonstaţiei. Importantă e justificarea acestuia, cauza primă, iar poetul nu trebuie etichetat „ermetic” fără dezvăluirea cauzei.

Mulţi sunt cei care îl admiră (sau cel puţin îl respectă) pe Barbu pentru asta. Dar ermetismul în sine nu e calitate poetică; şi Leanca văduva este ermetică… Exprimarea eliptică are geneze opuse la Barbu şi la Caragiale. La acesta din urmă, cauza este prostia eroilor (a se vedea multele dialoguri ale „surzilor”); la Barbu, cauza adâncă este gândirea metaforică şi analogică, la care se adaugă tentaţia constantă a contrafacerii. La nivel lexical, contrafacerea se realizează prin suprimări. La nivel semantic – prin echivoc.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
2 comentarii »