De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, așteptând să vadă ploaia de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă și impalpabilă care umple aerul și nu cade nicăierea, firele de beteală care se urz0065sc ca o mreajă și apoi se desfac ; și ochii lui se umpleau de visuri și sufletul lui veșnic avântat se umplea de o melancolie fără de margini, vrând să scape și el și să se amestece mai curând în oceanul acesta luminos, spre care râvnea de atâta vreme.

Ușoară ca o estompă, seara întuneca vârfurile copacilor, dezlega umbrele din ramuri și le împrăștia pe drumuri, ștergea contururile florilor, amesteca laolaltă culorile.

Sus, întâile licăriri sfioase se arătau, mare și orbitor luceafărul apărea, scânteietoare constelațiile își arătau punctele lor de foc în locul obișnuit, imens șerpuitorul drum al robilor se strecura printre norodul de sori, de luceferi și de stele, brăzdând tăria și apoi, după cele mari și scăpărătoare, sfioase se arătau și cele mai mici, și cele mai mărunte, și toată pulberea de diamant a celor de-abia văzute, și tot praful stelar al celor de-abia bănuite. Prăpăstii negre de catifea, oceane de întuneric, pustiuri de cerneală se zugrăveau totuși pe alocuri, nemărginitele depărtări ce se întindeau de la planetă, la planetă, ori de la stea la stea, căscau enigmatice și oarbe, se afirmau sfidătoare voințelor ce s-ar fi încumetat măcar să străbată atâta drum, virgine de viață încă și străine de fericire ori de nefericire.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

E un amurg de toamnă târzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde.

Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însângerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul până aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrâne.

Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pământ, ca o arătare, a început să plângă un cântec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vântului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorânduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decât celălalt, își tremură arcușul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cânte un cântec vechi, o romanță duioasă auzită în copilărie.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el până ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropându-te sub el.

Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vâlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întâii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor?

După perdeaua de foc a minții tale, ai stat tu ascuns toată viața, apărându-te. Vie, puternică, fantastică, se consuma inteligența ta. Mari, flăcările jucau zvârlind scântei orbitoare. Vânturile întâmplărilor o înălțau și o coborau și ghearele lacome așteptau cu răbdare să te sfâșie; sclipitorii ochi pândeau din umbră stingerea marelui incendiu, ca să poată prin drumul de cenușă să ajungă până la tine.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

— Incendiul unei fabrici de panglici —

Ciudat, fantezist și proteiform e focul. Joacă deasupra mlaștinilor în vâlvătăi albastre, înșelând drumeții rătăciți; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, își prelungește viața în fosforescențe, închizând-o în putregaiuri, se urcă în stea și se coboară leneș pe suprafața oceanelor, mijește tihnit aprinzând lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns și înflorește în roză uriașă deasupra craterelor vulcanilor, se furișează în zigzagurile fulgerelor albastre, știe să fie uriaș precum știe să fie și scânteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie și divinizat de la începutul vremurilor.

Același și divers, fie ascuns îndărătul ochilor noștri sau după colțurata imagine a unei stele, metamorfozat în flacără sau în mare de jăratec, în rază sau scânteie, el tot Hefaistos este, fiul strălucitorului Zeus și al mult geloasei Hera.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stâlpi albi îi sprijineau bătrâna streșină plină de cuiburi și perdelele de salcâm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolacul își prindea rădăcinele îndărătnice, rămâneau calde până târziu, și greierii, odată cu luceafărul de seară, își începeau eterna lor cântare. Sfios prindea unul să cânte ca încercând un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, și monotonul refren se prelungea până la ziuă.

Stelele, una câte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari până la cele mici, și-apoi în târziu, ca și cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-și însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezișul cerului.

Umbrarele se întunecau și minunatele flori înviorate de rouă îmbălsămau mai tare, ca și sufletele noastre după un plâns tăcut. Fântâna cânta, și pe apa havuzului împresurat de teii înalți, sădiți laolaltă și crescuți ca niște frați gemeni, nuferii pali stăteau neclintiți, ca și cum o făclie trecută pe fața unei oglinzi ar fi lăsat să-i cadă pe urmă picuri de ceară.

Și noi, frații amândoi, crescuți în farmecul poveștilor și lăsați în voia lor, când toți dormeau, ne furișam din casă și, strângându-ne unul lângă altul, ne așezam pe lespezi și așteptam încrezători ca lumea fantastică a celor ce au ființă în povești să se trezească și întrupeze.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

Ca o floare era fata împăratului între florile ei, și flori de câmp ori flori rare de grădină, toate-și întorceau fața spre dânsa ca spre o stăpână. Și unde odrăslește pământul flori și ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază și cuiburi, și toate gângăniile se strâng, ca să aibă soarele pe ce-și împrăștia razele, și oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului: ochii să le poată răsfrânge în ei și să se veselească.

Naltă și zveltă, pe unde trecea, vântul avea grijă s-o ia înainte și, aplecat pe gura scorburilor, să-i cânte ca dintr-un nai uriaș tot soiul de melodii. Cucii își amestecau și ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau și ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăștiau cascade de triluri. Gângăniile mici, fărâmăturile acestea de nestemate împrăștiate pe fața pământului, urcau încet pe poala rochiei ei albe și încremeneau locului, împodobind-o ca niște juvaere. Rândunelele și lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătându-i aerul cu aripele lor. Miresmele o întâmpinau pretutindeni, darnice florile se întreceau să-i arunce o podoabă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »