Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el până ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropându-te sub el.

Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vâlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întâii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor?

După perdeaua de foc a minții tale, ai stat tu ascuns toată viața, apărându-te. Vie, puternică, fantastică, se consuma inteligența ta. Mari, flăcările jucau zvârlind scântei orbitoare. Vânturile întâmplărilor o înălțau și o coborau și ghearele lacome așteptau cu răbdare să te sfâșie; sclipitorii ochi pândeau din umbră stingerea marelui incendiu, ca să poată prin drumul de cenușă să ajungă până la tine.

Ce te împingea pe tine, căci din înfrângeri și dureri, ca la mulți alții, a crescut energia ta. N-ai avut amoruri triste de uitat, nici patimi care să te dezguste. Ți-ai dat tu oare seama de timpuriu că totul se vinde pe lume, că voințele cele mai tari se încovoaie, că un picur de aur căzut pe conștiința cea mai liniștită întinde cercuri la infinit?

Tu care erai cel mai conștient dintre oameni că lucru mai fluid și mai călător decât banul nu poate să fie, tu a cărui casă era schimbată într-o bursă, unde o goană eternă de jidovi venea împinsă necurmat de dimineață și până seara, cu dreapta întinsă ca să ofere și cu stânga ca să ia înapoi. Un potop întreg de hârtii timbrate, de citații și de poliți, de proteste și adjudecări au curs cât ai trăit. Trăsurile au duruit fără încetare pe lespezile curței noastre, făcând să tremure geamurile; la masa noastră albă și îngrijită toți nepoftiții oaspeți s-au așezat, toate fețele veroase s-au rânduit, toate figurile patibulare au apărut. Mâncările cu cifrele la un loc le mestecai, căci fiecare venea cu cifre, fiecare vorbea de sume fantastice, toți veneau să te îmbie cu ceva. Necontenit pe drumuri și între două trenuri, acum aci și acum aiurea… ; neodihnit și zbuciumat, pretutindeni călător, precum călător e de-a pururi și banul.

Cum nu stă el la un loc, așa n-ai stat nici tu. O clipă de răgaz n-ai avut să-ți mângâi copiii. Străini am crescut noi de tine și puțin am auzit vorba ta. N-aveai tu o casă minunată, moștenită din părinți, cu un pridvor frumos și alb ce da spre o grădină, unde flori bogate râdeau în straturi și unde un șipot plângea necontenit, aducându-și aminte de copilăria ta ? Pentru ce atâta pământ, când atâta cât se întindea în jurul casei tale ți-ar fi fost de ajuns să fii fericit! Tu tot mai multe ai vrut; pământul din tine cerea pământ și a vrut să se întindă. Prin voința ta lanuri verzi și holde blonde au ieșit pretutindeni; sute și mii de brațe s-au ridicat ca să arunce sămânța și să coboare sapa. Pământului încă nou ce ar fi rodit, scrijelat de simplul fer de plug, tu i-ai adus complicate pluguri cu aburi, ca să facă arătura adâncă. Gestul sămănătorului l-ai înlocuit cu acela al mașinelor, al vechei săceri învârtite ca un crai nou, secerătoarele ce se mișcau prin lanuri cu aripele lor fantastice și multicolore. Nimic nu era cu neputință pentru tine, și cum ai adus mașini, ai adus și oameni, ai golit cartierele transteveriane , ori Santa Lucia Neapolului ca să-i aduci la noi ; ai vrut să intervertești climele și să schimbi grâul în orez, pilaful cu mămăliga ; nimic nu te-a oprit în trufia ta, și pentru ce toate acestea?…

Himera, eterna himeră care ne poartă pe toți și ne momește de a fi cum n-a mai fost altul. Deschise sunt căile toate, himera-ți întinde cârca, și dacă ai urcat pe ea crezi că-ți e de ajuns să vrei, și să te înalți în soare. Ai fost slăvit și temut, ai simțit marea voluptate de-a fi mișcat oamenii, te-ai bucurat poate făcând să se încovoaie umerii multora sub disprețul banului tău, inima ta a bătut mai tare câteodată, când ai putut să aduci puțină fericire deschizându-ți darnică dreapta, dar avânturile toate trebuie să fie fără popas, și cel ce merge spre soare nu trebuie să cate înapoi…

Ai șovăit o clipă, boala te-a doborât, flacăra marelui incendiu, după care se ascundea mintea ta, a început să pâlpâie, și când ai văzut lacomii ochi ce te pândeau, ascuțitele gheare ce stau de atâta timp gata să te sfâșie, nemaiavând ce arunca pentru a o hrăni, ai lăsat-o să se stingă și te-ai dat învins.

Și astăzi cine-și mai aduce aminte de tine, cine mai știe câte pământuri ai avut sub soare, câte lanuri au rodit prin voința ta, câte guri au avut ce să mănânce, câtă viață și energie ai cheltuit în căutarea strălucitorului aur… Dar pe fiecare îl cheamă un miraj, și cum nu te înțeleg eu pe tine, care mi-ai dat ființă, tot așa nu m-ai înțelege nici tu, dacă ai vedea de ce mă zbucium și cărui altar slujesc.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »