1 august 2017

„Hefaistos” de Dimitrie Anghel

— Incendiul unei fabrici de panglici —

Ciudat, fantezist și proteiform e focul. Joacă deasupra mlaștinilor în vâlvătăi albastre, înșelând drumeții rătăciți; tremură aureole viorii deasupra comorilor ascunse, își prelungește viața în fosforescențe, închizând-o în putregaiuri, se urcă în stea și se coboară leneș pe suprafața oceanelor, mijește tihnit aprinzând lumini trandafirii la gura vetrelor, arde ascuns și înflorește în roză uriașă deasupra craterelor vulcanilor, se furișează în zigzagurile fulgerelor albastre, știe să fie uriaș precum știe să fie și scânteie, îi place să se facă temut precum a adorat să fie și divinizat de la începutul vremurilor.

Același și divers, fie ascuns îndărătul ochilor noștri sau după colțurata imagine a unei stele, metamorfozat în flacără sau în mare de jăratec, în rază sau scânteie, el tot Hefaistos este, fiul strălucitorului Zeus și al mult geloasei Hera.

Eu l-am iubit ca unul căruia îi sunt drage strălucirile, am stat de multe ori de vorbă cu el până în târziu la gura sobei, în serile de iarnă, ascultându-i mitologicele legende, și, deși într-un moment dat mi-a fost potrivnic și mi-a acoperit cu cenușă tot ce am avut, eu îl urmăresc cu drag și în cel dintâi luceafăr care se aprinde seara, si în sfioasa scânteie ce o aruncă licuriciul.

Cu drag îi urmăresc prin ziare isprăvile, căci Hefaistos colaborează regulat în marile cotidiane, variindu-și la infinit înflăcărata lui proză.

Vara hoinărește prin păduri, așa urât și șchiop cum a fost înzestrat de Hera, aprinde ici o pădure ca să-și lumineze drumurile înnoptate, întinde un covor de jăratec peste o miriște, urcă greoi povârnișul vreunui vulcan și, scormonind în cenușile reci, suflă cu grijă în cel din urmă tăciune ce stă gata să se stingă, întârzie în cine știe ce iesle părăsită și aprinde, jucându-se deasupra capului unui copil adormit, o aureolă, și câte nu face el, întunecatul călător.

Când vine iarna însă, îl prinde, se vede, urâtul și, aducându-și aminte de Pandora pe care a născut-o, se furișează în târgurile mari, caută cu de-amănuntul, pătrunde din casă în casă, lăsând pretutindeni în vetre o mână de jăratec lucitor, prin mii de hornuri își scrie numele cu arabescuri de fum pe cer, în nalte coloane se înalță, în străvezii pânze se risipește, în diafane și molatece valuri se așterne.

Urât cum e însă și sătul de neagra lui față plină de funingine, văzând atâtea frumuseți și străluciri prin vitrine, de multe ori îl apucă și pe el dorul să se gătească și să-și mai împodobească o clipă zdrențuita lui tunică fără mâneci cu câteva panglici multicolore ori cu alba spumă a unor dantele…

Și așa trecând mai ieri pe dinaintea unei fabrici unde un norod întreg de fete lucra cu zor, care aplecate pe războaie, care depănând lungi fire de lumină colorate, care așezând în clituri fel de fel de stofe, una mai frumoasă decât alta, Hefaistos se opri cu drag și privi la ele.

Fetele însă, neștiind cine e ciudatul musafir, abia își ridicară capul de pe războaie și își căutară de lucru înainte, aruncând câteva glume…

Strălucirile și luminile pe care le mânuiau, curcubeiele cu care se jucau luminând și întunecând treptat cuprinsul, lungile fire de aur și de argint pe care și le prindeau în plete și la cingătoare, felurimea de panglici prefăcute în funde și în cingători ce le împodobea tinerețea cu un fast mincinos ce nu era al lor și pe care trebuia să-l părăsească o dată ieșite din fabrică, le făcu să privească batjocoritor la urâțenia celui ce era stăpân pe toate strălucirile.

Trist privi singuratecul zeu și figura lui se crispă o minută de durere, căci înțelese din ochii luminoși ai fetelor ce însemnează să nu te înfățișezi sub forma unui Adonis, și mânia lui se acoperi de o licărire trecătoare.

Cald, ca venit din gura unui cuptor, un suflu atunci alergă prin ateliere, mișcă panglicele toate și făcu ochii fetelor să se ridice spre străin.

Și deodată, în punctele acelea negre și albastre, verzi și aurii, în rotocoalele acelea prin care privește viața, în vitraliurile acelea colorate ale fetelor ce se ridicaseră din nou spre Hefaistos, o spaimă trecu.

Din negru și întunecat ce era trecătorul, din anonimul și fumuriul străin, o pară de foc stătea acum înaintea lor și se cumpănea, căutându-și mersul…

Și din vii și strălucitoare ce erau panglicele înainte, mai vii și strălucitoare deveniră, din colorate și luminoase ce erau curcubeiele de funde, mai luminoase și colorate se aprinseră, din licăritoare și iradiante ce erau firele de mătase întinse pe războaie, mai iradiante și licăritoare fulgerară…

Prin toate ferestrele deodată se înălță Hefaistos sub formă de flacără și privi întunericul de afară, luminând cu scântei zăpada căzută de curând. Grăbit apoi alergă prin ganguri, săltând urcă în goană treptele scărilor, cu mii de aripi bătu zidurile ca și cum s-ar fi înădușit, își încorda puternicii umeri și ridică acoperișul, ieșind afară pe sub streșini, în mii de limbi de foc, ca să caute aer și să respire.

Aerul însă, pătrunzând, răzbi înapoi norii de fum, și șăgalnicul zeu, cu toată obișnuința plămânilor lui încercați, simțind că se covârșește, își înfipse creștetul și, ridicând cu totul coperișul, ieși afară sub cerul liber, uimind cu strălucirea lui nenumăratul norod al celor de sus, ca și al celor de jos, care se adunase ca să-l privească.

Împodobit ca pentru o sărbătoare ieșea acum cel ce își petrecea viața mai mult sub pământ, fluturând mătăsuri roșii, verzi și albastre, își arăta multipla ființă cu multicolore panglici înnodate în plete, își scutura capul, cu mâinile pline de funde, pe care le arunca în ploaie de artificii, se proiectă deasupra zidurilor suflând un nor de fluturi și de scântei pe nări și pe gură, își afirmă necăjita-i ființă fetelor ce nu știau ce străluciri dormeau în sufletul lui.

Serpentine de flăcări și confeti de scântei alergară, veniră înapoi atrase de marele suflu al celui ce respira, bogate căzură din nou, ca un deluviu de decorații în întuneric.

Cuprins ca de un ultim orgoliu de podoabe inutile, cel batjocorit de fete voia să arate lumii că prin puterea și voința lui însăși, răscolind jăratecul ce doarme în sufletul lui, poate ieși și se înălța atunci când vrea sub marele cer liber cu fantasmagorii de lumini, de umbre, de culori, de nuanțe, de forme și de păreri, pe care nici un atelier, unde sute de mâini ar lucra la un infinit de războaie, nu poate nici pe jumătate să i le puie împotrivă.

Cu panglici și funde de foc, cu umbre de catifea și cu dantele de fum, cu mlădioase volane de pară și cu mișcătoare guipure de scântei, cel jignit în urâțenia formei lui de om și eternității lui de zeu își arunca acum sfidarea trecătorilor Adoniși care dacă n-ar fi avut nemișcata oglindă a binevoitoarelor ape în trecut, nici a rotundelor bucăți de sticlă colorate ale prezentului, nu ar fi putut lua cunoștință niciodată de frumusețea lor trecătoare și nu ar fi știut că există.