Viaţa mea… poveste nesfârşită, scrisă cu vise de-a lungul timpului. În copilărie, visele aveau gust de ciocolată… bucăţele mici, rupte din sufletul mamei şi mângâiate de mâinile ei calde. Ce dor îmi e de copilărie… când visele mele aveau aripi de fluturi… fluturi de catifea poleită de aurul speranţelor din sufletul meu. Totul avea iz de poveste cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene… pană când visul iubirii s-a destrămat. Avea aripi de carton, muşcate de vânt şi arse de soare, iar lacrimile mele nu au reuşit să-l salveze.

Am vrut să mă răzbun şi am zburat pe un câmp numit viaţă… iar câmpul s-a umplut cu maci… Părea că pe cer o altă stea răsărea… era steaua mea. A luminat ani de-a rândul obrazul tău. Aripile mele ţi-au mângâiat adesea visele. De ce oare nu mai găsesc puterea de a zbura, de ce aripile mele sunt atât de grele? De ce iubirea din sufletul meu nu mai umple câmpul cu maci?

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mihaela Gheorghe in Eseuri
Comenteaza! »

Oricât de puternici am fi, simţim nevoia de siguranţă şi ocrotire. E momentul cuvintelor calde şi al gesturilor de afecţiune. Un suflet ce-i singur nu oglindeşte nimic. Cu fiecare gest, cu fiecare îmbrăţişare, suntem cu o picătură mai vii, cu o rază de soare mai veseli şi cu o bătaie de inimă mai iubiţi.

Cum să cuprinzi neliniştea din zori şi pacea din amurg doar cu o privire? Cum să trăieşti frumos fără iubire? Viaţa ta îşi va afla împlinirea fără minunea care dă fiori? Când auzi o inimă bătând, te obişnuieşti cu ritmul şi bătăile ei. Şi te trezeşti din senin sau din înnourat, de dimineaţă sau de seară, întrebând: ce se mai aude cu acea inimă? Ai vrea să ştii ce mai face, dacă a obosit sau poate s-a plictisit. Şi te gândeşti dacă unele inimi bat mai tare ca altele, înseamnă că sunt mai puternice? Dacă unele se aud, altele se tem să fie auzite? Şi-mi imaginez că pieptul este o uşă la care sufletul bate, sperând că într-un târziu îi va deschide cineva şi se va elibera.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mihaela Gheorghe in Eseuri
4 comentarii »

„Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury (n. 22 august 1920) mi s-a părut un protest la acel soi de „political correctness” care obligă la menajarea psihicul omului-cititor sau omului-privitor de filme, născută din dorinţa de a nu deranja. Efortul de a face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi degenerează treptat şi spectaculos într-o continuă goană după esenţializare grotescă a informaţiei, după rezumare excesivă ce duce la o economie de timp care naşte apoi plictiseală şi blazare, după finaluri fericite prin transformarea sfârşitului unei cărţi de dragul vânzărilor sau cursul unui film pentru succesul de box office. Un protest împotriva hedonismului, pe care l-am găsit amar, dar în care am zărit şi o umbră de speranţă şi de încredere că dincolo de gustul distorsionat al publicului care vrea totul frumos şi repede, valorile reale vor supravieţui… în cele mai puţin convenţionale şi previzibile feluri.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.

Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n su- fletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.

83 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
45 comentarii »

Chiar depăşind graniţele literaturii engleze, Charles Dickens (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870) rămâne, fără îndoială, campionul literaturii ca tablou al copilăriei. Fără să-i minimalizăm prin asta valoarea, recunoaştem cu preponderenţă între lucrările sale pe cele care aduc în prim-plan universul infantil, care se construieşte oarecum metodic pe baza unei legi ce nu poate fi ignorată: vitregia sorţii poate fi învinsă dacă-ţi păstrezi calea dreaptă şi cugetul curat. Teza pare simplistă, dar asociată cu un real talent narativ, Dickens a obţinut o formulă de succes care, deşi nu l-a inclus în rândul monştrilor sacri, l-a făcut cunoscut şi citit cu plăcere la nivel universal.

Volumul asupra căruia ne-am oprit se deschide cu o discuţie care – mi se pare mie – stârneşte şi azi vii pasiuni. Este vorba despre felul în care exactitatea faptului are câştig de cauză asupra pasiunii imaginaţiei. Tocmai pentru că mă situez în mod fundamental şi categoric pe poziţie adversă, am ales fragmentele care argumentează acestă teorie, pentru ca fiecare dintre cititori să aleagă pentru sine, conform propriilor credinţe.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

Nu anii îmbătrânesc pe om, ci viaţa, pentru că starea normală a omului este indiferentismul…

Ce exprimă cuvântul lux?

Expunerea sau desluşirea deşertăciunilor omeneşti, în care par­tizanii senzualismului caută desfătarea trupească, găsind că în ea este originea tuturor ideilor noastre în contra idealismului.

Orişicum să fie, dar luxul este viciul cel mai atrăgător, cel mai molipsitor, din care se nasc toate calamităţile ce aduc la pieire nu numai individualitatea omenirii, ci dărâmă şi stinge naţiuni întregi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »