Chiar depăşind graniţele literaturii engleze, Charles Dickens (7 februarie 1812 – 9 iunie 1870) rămâne, fără îndoială, campionul literaturii ca tablou al copilăriei. Fără să-i minimalizăm prin asta valoarea, recunoaştem cu preponderenţă între lucrările sale pe cele care aduc în prim-plan universul infantil, care se construieşte oarecum metodic pe baza unei legi ce nu poate fi ignorată: vitregia sorţii poate fi învinsă dacă-ţi păstrezi calea dreaptă şi cugetul curat. Teza pare simplistă, dar asociată cu un real talent narativ, Dickens a obţinut o formulă de succes care, deşi nu l-a inclus în rândul monştrilor sacri, l-a făcut cunoscut şi citit cu plăcere la nivel universal.

Volumul asupra căruia ne-am oprit se deschide cu o discuţie care – mi se pare mie – stârneşte şi azi vii pasiuni. Este vorba despre felul în care exactitatea faptului are câştig de cauză asupra pasiunii imaginaţiei. Tocmai pentru că mă situez în mod fundamental şi categoric pe poziţie adversă, am ales fragmentele care argumentează acestă teorie, pentru ca fiecare dintre cititori să aleagă pentru sine, conform propriilor credinţe.

Fragmentele sunt desprinse din volumul „Timpuri grele”, iar locul desfăşurării faptelor este o sală de cursuri, în care câţiva copii ascultă speriaţi „lecţiile” „oamenilor mari”:

— Fapte, iată ceea ce doresc eu! Învăţătura pe care le-o vei da băieţilor şi fetelor de aici să cuprindă numai Fapte, în viaţă n-ai nevoie decât de Fapte. Să nu sădeşti nimic altceva, şi toate celelalte smulge-le! Numai cu ajutorul Faptelor poţi forma mintea unui animal cugetător; nimic altceva nu le poate fi de folos vreodată! Acesta-i principiul după care îmi educ propriii mei copii şi, de asemenea, şi principiul după care educ copiii de aici. Aşa că rămâi strict la Fapte, domnule!

Talentul lui Dickens răsare evident din fluiditatea discursului, dar şi din asocierea de efect între replică şi vizual, pentru că imaginea plastică ce descrie vorbitorul sare imediat în ajutorul impresiei create de discurs.

Scena se petrecea într-o sală de clasă urâtă, goală, mohorâtă ca un cavou, iar oratorul accentua importanţa fiecărei sentinţe, subliniind-o cu degetu-i arătător, de formă pătrată, pe mîneca învăţătorului.
Importanţa vorbelor era sporită şi de fruntea vorbitorului — asemenea unui zid pătrat, având ca bază sprâncenele, pe când ochii îşi găsiseră adăpost în două peşteri întunecoase, ferite în umbra zidului. Mai era sporită de gura vorbitorului — mare, cu buze subţiri, strânse cu hotărâre. Mai era sporită de vocea vorbitorului — seacă, monotonă, dictatorială. Mai era sporită şi de părul vorbitorului, ce sta zburlit la periferia capului pleşuv ca o perdea de brazi, ocrotind de vânt suprafaţa-i strălucitoare, plină de umflături, ca şi coaja unei plăcinte cu prune, de parcă faptele consistente înmagazinate în cap cu greu îşi mai găseau un locşor înăuntru. Înfăţişarea-i încăpăţânată, haina pătrată, picioarele pătrate, umerii pătraţi, ba chiar şi cravata-i parcă dresată anume să-i ţină gâtul într-o îmbrăţişare incomodă, ca un fapt îndărătnic ce era, toate îi sporeau importanţa vorbelor.
În viaţă avem nevoie numai de Fapte, domnule, numai de Fapte!

Sunt aduse în prim-plan două personaje care par construite, fizic şi spiritual, pe tiparul a ceea ce s-ar putea numi: Omul-Faptă. Iată-l pe primul, vorbind copiilor, cei care sunt chintesenţa ideii de Imaginaţie, frumos creionaţi drept metaforice „ulcioraşe” ce trebuie umplute:

Thomas Gradgrind, domnule. Omul realităţilor. Omul faptelor şi al calculelor. Omul care porneşte de la principiul că doi şi cu doi fac patru, doar atât, şi pe care niciun raţionament nu-l va putea îndupleca vreodată să îngăduie o excepţie cât de neînsemnată. Thomas Gradgrind, domnule — categoric Thomas! — Thomas Gradgrind. Cu linia, cele două talere ale balanţei şi tabla înmulţirii, nelipsite din buzunar, domnule, e gata să-ţi cântărească şi să-ţi măsoare orice material uman şi să-ţi spună exact valoarea lui. Este numai o chestiune de cifre, o simpla operaţie aritmetică. Ai putea nădăjdui să vâri cine ştie ce idee absurdă în capul lui George Gradgrind, ori al lui Augustus Gradgrind, ori al lui John Gradgrind, ori al lui Joseph Gradgrind (toate persoane presupuse, închipuite), însă în capul lui Thomas Gradgrind, nu, domnule!
În astfel de termeni se prezenta întotdeauna în gând domnul Gradgrind, fie cercului său de cunoştinţe, fie publicului în general. În aceiaşi termeni, dar, bineînţeles, înlocuind cuvântul „domnule” cu „băieţi şi fete”, prezenta acum Thomas Gradgrind pe Thomas Gradgrind ulcioraşelor din faţa lui, care trebuiau umplute ochi cu fapte.
În adevăr, aşa cum îşi scânteiază spre ei privirea-i ageră din peşterile mai sus menţionate, parcă ar fi un fel de tun încărcat până la gură cu fapte şi gata pregătit să-i spulbere dintr-o singură lovitură de pe meleagurile copilăriei. Mai seamănă şi cu o baterie galvanică încărcată cu un oribil preparat chimic, destinat să înlocuiască frageda imaginaţie copilărească ce trebuie numaidecât izgonită.

… şi iată-l şi pe cel de-al doilea:

Grozav om mai era domnul acesta când se apuca să despice firul în patru. Funcţionar de stat; de felul său (şi al multor altora) un pugilist de profesie; mereu în antrenament, veşnic cu câte un sistem pe care să-l vâre publicului pe gât cu sila, ca pe o doctorie, veşnic perorând la tribuna micului său birou oficial, gata să se ia la luptă cu toată Anglia. Ca să continuăm în termeni de box, avea un talent remarcabil să provoace lupta orişiunde şi pentru orişice, dovedindu-se un individ periculos. Cum intra pe ring, ataca orice oponent printr-o directă de dreapta, urmată de un croşeu de stânga, schimbând garda, ripostând, până îşi înghesuia adversarul în frânghii (se lupta mereu cu toată Anglia), prăbuşindu-se cu precizie peste el. Plin de siguranţă, îl trimitea la podea, năucindu-l, tăindu-i respiraţia, încât nefericitul adversar devenea surd la numărătoarea timpului. Aşa că fusese însărcinat de înalte autorităţi să grăbească venirea marelui mileniu al birocratismului, când conţopiştii vor domni aici pe pământ.

Pus în slujba demonstraţiei, dialogul răsună fascinant, magistral întocmit şi sunător aşezat ca să convingă de faptul că niciodată nu se tapetează cai pe pereţi şi nu se folosesc covoare cu flori:

— Atunci am să vă explic eu, spuse domnul, după o altă pauză lugubră, de ce nu trebuie să tapetaţi o cameră cu imagini de cai. Aţi văzut voi vreodată cai care să umble în sus şi în jos pe perete ? Aţi văzut în realitate asemenea faptă, hai?
— Da, domnule! răspunse o jumătate.
— Nu, domnule! răspunse cealaltă jumătate.
— Desigur că nu, zise domnul, aruncând o privire indignată jumătăţii care greşise. Prin urmare, nu trebuie să vedeţi altceva decât ceea ce vedeţi de fapt, şi nu trebuie să aveţi niciodată altceva decât ceea ce aveţi de fapt. Ce numim noi Gust este numai altă denumire pentru Fapt.
Thomas Gradgrind dădu din cap în semn de aprobare.
— Acesta este un principiu nou, o descoperire, o mare descoperire! urmă domnul. Şi acum am să vă mai pun la o încercare. Să presupunem că trebuie să aşezaţi un covor într-o cameră. Aţi alege un covor cu desene de flori pe el?
Cum între timp se formase convingerea generală că : „Nu, domnule !” era întotdeauna răspunsul potrivit pentru domnul acela, corul de: „Nu!” izbucni cu putere. Numai câţiva răzleţi sfioşi rostiră: „Da”, printre care şi Sissy Jupe.

Fetiţa „numărul douăzeci” se opune. Mi se par foarte interesant studiate reacţiile copilului, care percepe aproape perfect faptul că nu spune ce trebuie şi că e contra curentului de opinie, însă puterea pe care o au copiii atunci când îşi dezvăluie inocenţa este infailibilă. Chiar şi când furnizează muniţie adversarului.

— Fata numărul douăzeci, rosti domnul, zâmbind cu calma superioritate a ştiinţei.
Sissy se îmbujoră şi se sculă în picioare.
— Va să zică, ţi-ai pune în cameră — sau în camera soţului tău, dacă ai fi mare şi ai avea un soţ — un covor cu desene de flori, da? zise domnul. De ce?
— Mi-s foarte dragi florile, domnule, răspunse copila.
— Şi din pricina asta ai pune mese şi scaune peste ele şi ai privi cum le calcă în picioare oamenii, cu ghete grele?
— Nu le-ar face nici un rău, domnule. Nu s-ar strica şi nu s-ar veşteji, vă rog. Ar fi doar imaginile unor lucruri nespus de frumoase şi de plăcute, şi aş putea să-mi închipui…
— Aha ! Dar vezi că nu trebuie să-ţi închipui! strigă domnul, încântat că o nimerise atât de bine chiar unde voise să ajungă. Tocmai asta-i! Nu trebuie niciodată să-ţi închipui!

Concluzia se impune de la sine:

— Fapte, fapte, fapte, spuse domnul.
— Fapte, fapte, fapte, repetă şi Thomas Gradgrind.
— În orice împrejurare trebuie să te laşi călăuzit şi stăpânit de fapte, zise domnul. Curând, sperăm să avem un consiliu al faptelor, format din consilieri ai faptelor, care vor sili poporul să fie un popor al faptelor, şi numai al faptelor. Trebuie să izgoneşti pentru totdeauna cuvântul închipuire. N-ai ce face cu el. Niciunul din obiectele tale folositoare ori de podoabă să nu fie în contradicţie cu faptele. De fapt, nu calci pe flori, deci nu-ţi poate fi îngăduit să umbli pe florile covorului. Nu vezi niciodată păsări şi fluturi din ţări străine venind să se aşeze pe vasele tale de faianţă; aşa că nu ţi-e îngăduit să pictezi păsări şi fluturi din alte ţinuturi pe vasele de faianţă. Nu întâlneşti niciodată patrupede plimbându-se în sus şi în jos pe pereţi; deci nu trebuie să reprezinţi patrupede pe pereţi. Pentru asemenea scopuri, spuse domnul, trebuie să foloseşti combinaţii şi variaţii (în culori simple) ale figurilor matematice, ce pot fi verificate şi demonstrate. Aceasta-i noua descoperire. Asta înseamnă fapt. Asta înseamnă gust.

Dacă mai e nevoie de vreun argument în favoarea agreabilului stil dickensian, să privim cu atenţie numele personajului; nu că metoda de caracterizare a unui erou prin denominaţie i-ar aparţine, dar mie ăsta mi se pare o găselniţă grozavă – M’Choakumkids era şi mai evident :

Şi domnul M’Choakumchild începu în stilul său cel mai desăvârşit. Domnia-sa, şi încă vreo sută patruzeci de institutori fuseseră de curând fasonaţi în acelaşi timp, în aceeaşi fabrică, după aceleaşi principii, ca şi cum ar fi fost vorba de o serie de picioare de pian. Trecuse prin nenumărate viteze de lucru şi răspunsese la volume întregi de întrebări, care de care mai încurcate. Ortografia, etimologia, sintaxa, prozodia, biografia, astronomia, geografia, muzica vocală şi desenul după model — le avea pe toate în vârful celor zece degete ale lui reci ca gheaţa. Muncind din greu, izbutise până la sfârşit să asimileze Lista B a preaonoratului consiliu privat al Majestăţii-Sale, şi se înfruptase din roadele ramurilor celor mai înalte: matematica şi ştiinţele fizice, franceza, germana, latina şi greaca. Ştia totul despre bazinele apelor din întreaga lume (indiferent care), despre toate istoriile tuturor popoarelor, numele tuturor râurilor şi a tuturor munţilor, cunoştea toate produsele, moravurile şi obiceiurile tuturor ţărilor, toate hotarele şi poziţiile lor faţă de cele treizeci şi două de direcţii ale busolei.

Iar pentru încheiere, să lăsăm naratorul să anticipeze concluzia, pe care o cunoaşte orice bun pedagog, care ştie că mai are multe de învăţat, dar scopul în sine nu e servit de propriul lui bagaj de cunoştinţe, ci de pasiunea stârnită în sufletul şi sub fruntea „ulcioraşelor”:

Ah, cam întrecuse măsura M’Choakumchild! Dacă el personal ar fi învăţat un pic mai puţin, cu cât mai bine şi mai mult i-ar fi putut învăţa pe alţii.
Se apucă de treabă la lecţia aceasta pregătitoare întocmai ca şi Morgiana din „Cei patruzeci de hoţi”, cercetând toate ulcioarele aranjate în faţa lui, unul după altul, ca să vadă ce conţin. Spune-mi, stimate M’Choakumchild, când din rezervorul Domniei-Tale vei umple cu ulei fierbinte fiecare ulcior până la gură, crezi că întotdeauna vei izbuti să ucizi cu desăvârşire hoţul Imaginaţiei, ascuns înăuntru? Nu cumva câteodată îl vei schilodi şi-l vei desfigura numai?

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »