(Spiritul Crăciunului venise atunci spre mine, cu umbra-i în spinare ca o șubă de eschimos, să îmi spună… Ce-i drept, cu o oarecare întârziere. În fine. Și mi-a spus: )

– Copile, anul acesta ție ți se vor dezvălui trei mari secrete ale omenirii. Vei beneficia de pe urma mea de trei răspunsuri ca trei trunchiuri enorme de copaci pe care le vei tăia, și ale căror bucăți, după ce le vei tăia uniform, cu minuțiozitatea unei femei tinere ajunse la menopauză, le vei arunca, rând pe rând, zi de zi, iarnă de iarnă, de fapt, oricând e atmosfera mai rece și tâmpită în șemineul înțelepciunii. Și îți vor ține de cald aceste răspunsuri, până le vei epuiza înrâurirea, dacă nu ai să ajungi în stare să-ți răspunzi singur la întrebări ce-ți scot creierul din cutia craniană și ți-l frământă cu un făcăleț trecut prin măruntaie de incertitudini.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Ionuţ Popa in Povestiri
Comenteaza! »

Un creştin ajunge la Dumnezeu cu un posmag, nu are nevoie de navete spaţiale (care se opresc pe Lună). Nu e nici apăsat de trecut, nici îngrijorat de viitor, pentru că e creştin. Se supune voinţei divine, pentru ca ştie că în porunci îl descoperă pe Poruncitor. Evită răul, pentru că e conştient că orice deviaţie de la normalitate îl va înnebuni la final. Nu este afectat de boscoane magice, pentru că are scutul rugăciunii şi al harului.

Un creştin investeşte în arca iubirii, chiar dacă ceilalţi îl ironizează, amintindu-i mereu că investiţia lui nu este profitabilă (după calculele lor greşite). Vede în oamenii nu ceea ce sunt, ci ceea ce pot deveni, cum frumos scrie C. Olinici. Nu îşi caută lăudători, ci se smereşte total: e primul dintre păcătoşi. Nu o judecă pe vecina căzută în desfrânare, se consideră mai nevrednic decât ea. Nu îşi pierde niciodată nădejdea, nu are nevoie de imagine publică, nu îşi taie venele când i s-au tăiat veniturile.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Ron Varese in Eseuri
Comenteaza! »

„The only difference between the saint and the sinner is that every saint has a past, and every sinner has a future.” / „Singura diferenţă dintre un sfânt şi un păcătos este că orice sfânt are un trecut şi orice păcătos are un viitor.” (Oscar Wilde)

Şi încă ochii mei se miră,
De oamenii cum forfotesc…
Îi simt cum mor, deşi respiră
Zicându-şi vesel: „Eu trăiesc!”

E mai uşor să nu fii de acord cu ce nu înţelegi, decât să te informezi.

31 voturi

Încarc...

Publicat de Adina-Cristinela Ghinescu in Cărţi, Eseuri, Fragmente literare
Comenteaza! »

Revista lunară de satiră şi umor „Haz de Necaz” publică, în numărul 14 din iunie 2001, pe o pătrime de pagină, următoarele precizări ale lui George Corbu:

Prietenia (nu doar literară) ce m-a legat de emeritul umorist şi epigramist Mircea Trifu (24.02.1922 – 20.06.1994) stă la originea a ceea ce avea să devină „Războiul (duelul) sutei de sonete”. În compania, ilustră, a mult talentatului coleg, am purtat cea mai paşnică bătălie de-a lungul primelor trei luni ale anului 1970. Cele 101 sonete scrise atunci – probabil, cel mai lung duel de acest gen din literatura română – au avut ca martori pe Tudor Muşatescu şi Mircea Pavelescu, iar ca arbitru pe Victor Eftimiu. Ele îmbracă astăzi haina tiparului, înainte ca vreun editor, în a cărei venire mai sper, să le ofere veşmântul aristocratic al unei cărţi, aşa cum, de altfel, şi-au dorit protagoniştii acestei confruntări ironico-umoristice.

Meritul esenţial în acest inedit încă fapt literar – din care antologia umorului liric îşi va recruta, poate, unele piese de rezistenţă (modestia este virtutea mediocrilor), revine strălucitului confrate Mircea Trifu care, lansând provocarea, a dat startul impresionantei competiţii.

Să mi se îngădue, până la împlinirea sorocului strângerii acestor creaţii într-un volum, a-i aduce încă şi încă, omagiul meu devotat incomparabilului Mircea Trifu, pentru strălucirea cu care a slujit decenii de-a rândul epigrama românească.

Nu este, cred, lipsit de interes să amintesc faptul că despre existenţa acestui virtual volum făcea referire însuşi Mircea Trifu, anunţându-l, printre cărţile în pregătire, pe clapeta copertei primului său volum („Epigrama”, Bucureşti, Editura LITERA, 1976).

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Poezii, Umor
2 comentarii »

Pe 1 ianuarie 2010 are premiera în cinematografele din România filmul „Vechi tovarăşi” („Old Dogs”), una dintre cele mai reuşite comedii pe care le-am văzut în ultima vreme, cu o distribuţie de excepţie. O să trec elegant pentru miza tipic americană a filmului şi peste finalul previzibil al unei comedii romantice; e ca la oamenii pe care îi iubiţi – dacă luaţi defectele lor ca fiind imposibil de eliminat, vă puteţi bucura din plin de ei. În acelaşi fel, Disney mizează totul pe farmecul actorilor, pe acţiunea alertă şi pe dialogul spumos, iar rezultatul este o peliculă pentru „audienţă generală” pe care o recomandăm călduros, dacă vreţi să vă bine dispuneţi şi să vă încărcaţi bateriile. Dacă asociaţi sărbătorile de sfârşit de an cu romantismul vesel, aveţi de-a face cu un festin, iar dacă aveţi păreri bune despre Robin Williams şi John Travolta, prestaţia lor n-o să vă dezamăgească. Pe mine m-a surprins asocierea celor doi (care au mai jucat împreună doar în 1998, într-un film rămas obscur), dar trebuie să recunosc faptul că efectul este unul excelent. Ne-am tăvălit de râs în sală la vizionarea de presă – eu şi câteva zeci de oameni, şi am hohotit aproape tot timpul filmului, în aşa fel încât la final aveam încremenit pe faţă un râs asemănător cu efectul secundar al pastilelor din film. Cei care-l vor viziona, vor înţelege.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cinema, Impresii despre filme, Umor, Video, Ştiri
Comenteaza! »

Am socotit potrivit ca în fruntea listei epigramiştilor beneficiari ai atenţiei lui Cincinat Pavelescu să fie cei cărora li s-au dedicat mai multe epigrame. Printre aceştia se numără, după câte am constatat, nepotul său, Mircea Pavelescu, născut în 14 octombrie 1908, când Cincinat Pavelescu avea 36 de ani, iar Ion Pavelescu – deasemeni unchi – avea 19 ani.

Anii au trecut, Mircea a crescut şi, precum cei doi unchi ai săi, a devenit poet scriind – după cum arăta G. Călinescu – «o poezie fantezistă firească şi graţioasă (Pasărea Paradisului), adevărat jurnal de bord liric, străbătut de o ştrengărească melancolie».

Ca şi cei doi unchi ai săi, Mircea se apropie de epigramă şi e de presupus că îşi încearcă pana şi talentul în catrene adresate cel puţin unuia dintre dânşii. Rezultă o luptă epigramatică în care el trebuie să facă faţă singur săgeţilor trase de cei doi versaţi şi deosebit de talentaţi înaintaşi ai săi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Umor
Comenteaza! »