30 noiembrie 2009

Cincinat Pavelescu şi scriitorii contemporani lui

Cincinat PavelescuAm socotit potrivit ca în fruntea listei epigramiştilor beneficiari ai atenţiei lui Cincinat Pavelescu să fie cei cărora li s-au dedicat mai multe epigrame. Printre aceştia se numără, după câte am constatat, nepotul său, Mircea Pavelescu, născut în 14 octombrie 1908, când Cincinat Pavelescu avea 36 de ani, iar Ion Pavelescu – deasemeni unchi – avea 19 ani.

Anii au trecut, Mircea a crescut şi, precum cei doi unchi ai săi, a devenit poet scriind – după cum arăta G. Călinescu – «o poezie fantezistă firească şi graţioasă (Pasărea Paradisului), adevărat jurnal de bord liric, străbătut de o ştrengărească melancolie».

Ca şi cei doi unchi ai săi, Mircea se apropie de epigramă şi e de presupus că îşi încearcă pana şi talentul în catrene adresate cel puţin unuia dintre dânşii. Rezultă o luptă epigramatică în care el trebuie să facă faţă singur săgeţilor trase de cei doi versaţi şi deosebit de talentaţi înaintaşi ai săi.

Mircea semnează catrenul ce ironizează lipsa podoabei capilare a celui mai în vârstă dintre unchi:

Ultima verba

Bardul nostru Cincinat,
Poet chel, însă de rasă,
Vrea să fie îngropat
Sub o salcie pletoasă.

Replica ce o primeşte este un posibil avertisment din partea lui Cincinat:

Unei rude

Nu-i epigrama ta fără valoare,
Vibrează chiar în ea ceva subtil;
Ca rudă mai bătrână, ce mă doare
Nu-i lipsa ta de spirit, ci de stil.

La un moment dat, nepotul adresează unchiului catrenul:

Comitem toţi o mişelie
Lovind mereu în Cincinat:
Întotdeauna e păcat
S-ataci un leu în agonie.

Cincinat se socoteşte dator a-i da replica:

Leul, chiar în agonie,
Are-n coada-i vijelie,
Şi-n ţărână îl abate
Pe nepotul temerar,
Care trage pe la spate
Lovitura de măgar.

Replica lui Mircea nu s-a lăsat mult aşteptată constând în următorul:

Autoepitaf

M-am sinucis, că nu pot să trăiesc cu
Numele-ăsta prea de tot ingrat:
Mă cheamă Mircea, ca pe Rădulescu
Şi Pavelescu ca pe Cincinat.

Diferenţa de vârstă şi de înţelepciune a făcut ca Cincinat să conceapă – după cum mult mai târziu a declarat chiar Mircea Pavelescu – „scoaterea unui volum de epigrame în trei: Ionel, Cincinat şi eu. Fiecare trebuia să dea câte 33 de bucăţi, iar Cincinat trebuia să scrie şi prefaţa, ca volumul să aibă 100 de catrene.” Primind o scrisoare trimisă de Mircea Pavelescu, Revista «Epigrama» nr. 6 din mai 1939 arăta că: „Iniţiativa a fost părăsită o dată cu moartea lui Cincinat Pavelescu. Să sperăm că se va găsi editorul inteligent care să scoată această interesantă carte, dacă nu pentru indiscutabila ei valoare literară, cel puţin pentru semnificativa prezenţă a focului sacru în ceea ce noi am numi: dinastia epigramatică a Paveleştilor.”

La 26.10.2002, orele 12, la Casa de cultură din Râmnicu Sărat şi apoi – peste câteva ore – în Sala de şedinţe de judecată a Tribunalului Buzău, s-a lansat cartea «Cei trei magnifici: Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu» realizată de Uniunea Epigramiştilor din România prin străduinţa preşedintelui său, George Corbu, şi a maeştrilor George Zarafu şi Mihai Sălcuţan, cu sprijinul Bibliotecii municipale Râmnicu Sărat şi al Editurii Rafet.

Pe pagina de început a volumului citim textul scris cu mai mult de 75 de ani în urmă de Cincinat Pavelescu:

Prefaţă la volumul de epigrame iscălit de Ionel, Cincinat şi Mircea Pavelescu

Între Mircea sprinten şi-ntre Ionel,
Ce-şi ironizează fratele prea chel
Cincinat, în toga vârstei ne apari
Un Isus ce iartă pe cei doi tâlhari!

Nicolae Iorga este aproape unanim recunoscut ca fiind un mare savant al românilor, având talia unei personalităţi covârşitoare.

G. Călinescu scria că Nicolae Iorga a jucat în cultura română rolul lui Voltaire în cea a poporului francez. După cum se poate constata, Nicolae Iorga s-a remarcat prin numărul mare de lucrări scrise în nenumărate domenii ale culturii române şi străine, prin multiplicitatea preocupărilor sale, ceea ce l-a făcut remarcat şi peste hotare fapt care l-a determinat a se face remarcat şi ca politician.

Cincinat a sancţionat această tendinţă a marelui om de cultură prin catrenul:

Succesele profesorului N. Iorga în străinătate

Sorbona-ar vrea ca să-l reţie,
Miniştrii-n calea-i se prostern…
Dar Iorga vrea supremaţie
Nu la Paris, ci în guvern!

Din păcate avertismentul epigramistului n-a avut urmarea dorită de acesta şi savantul – cu preţul vieţii – şi-a atins scopurile politice devenind şef de partid şi chiar Prim Ministru într-o perioadă istorică nefastă.

Marele istoric a avut preocupări şi în dramaturgie, scriind scenarii istorice care, se pare, n-au avut succesul scontat, temei pentru care Cincinat a scris:

Lui N. Iorga după ce s-a jucat piesa Mihai Viteazul

La Turda te ucise Basta!
– O, prea slăvitule erou ! –
Dar, mort, te-a urmărit năpasta,
Căci Iorga te-a răpus din nou.

Indiscreţii. Asistând la piesa Isus a d-lui N. Iorga, poetul Cincinat Pavelescu a fost întrebat la sfârşit dacă i-a plăcut spectacolul. Această întrebare i-a sugerat următoarea epigramă:

De la Isus când am ieşit
Cu plictiseala-n gând şi-n oase,
Am zis: Calvarul tău, Cristoase,
Nu s-a sfârşit!

Iar apoi:

Lui N. Iorga

Văzând că i-a căzut Isus,
Iorga pe scris din nou s-a pus;
Şi, spre-a proba că e poet,
Lucrează azi pe Mohamet.

Nicolae Iorga s-a dorit şi a reuşit a se remarca în calitate de poet, fapt pentru care Cincinat l-a criticat nu pentru nereuşite literare ci – paradoxal – pentru a fi depăşit realizările obişnuite ale colegilor:

Unui poet prea fecund

Un premiu dăruiesc în bani
Cui calcula-va-n zece ani
Câţi paşi străbate bulevardul
Şi câte rânduri necitite
Pe fiecare zi comite
Bardul!

Victor Eftimiu a fost un scriitor multilateral remarcat pentru creaţia sa de dramaturg, poet, prozator, povestitor şi chiar romancier.

Pare-se că, totuşi, Cincinat Pavelescu ar fi avut temeiuri să-l lase posterităţii şi ca subiect pentru producţiile epigramatice, după cum putem constata din următoarele:

Unui scriitor avid de nemurire

Uitând că gloria e fum,
Tu scoţi volum după volum!
Dar timpul crud, pe nesimţite,
Cum le primeşte, le şi-nghite!

Poetului Victor-ios

Atunci când criticul Emil,
În a lui cronică, proclamă
Că eşti egalul lui Eschil,
Mă-ntreb: cui face epigramă?

Cincinat, a primit veşti bune în privinţa succesului dramaturgului A. de Hertz, la reprezentarea piesei „Păianjenul” drept pentru care i-a scris:

Crapă bunii tăi duşmani;
Însă ţie ce-ţi mai pasă,
Când Păianjenul, la Casă,
‘N loc de muşte, prinde bani.

Iată însă că, la un moment dat începe, cu mult succes, reprezentarea piesei „Cocoşul negru”, scrisă de Victor Eftimiu, care se întrecea în succes cu „Păianjenul” lui A. de Hertz, drept pentru care Cincinat scrie:

Cocoşii toţi mănâncă gâze
Ce n-au valoare în comerţ;
„Cocoşul negru” al lui Victor
Mâncă „Păianjenul” lui Hertz!

Cincinat a scris epigrame chiar şi împotriva lui I.L. Caragiale, care era un umorist de frunte. Fiecare dintre cele trei epigrame ce redăm mai jos au o doză de umor fin, care nu ar fi putut să-l supere pe maestru şi nici să-l determine a da o ripostă pe măsură:

Lui Caragiale, care voind să atragă pe Goga la Ziarul „Românul”, îi spunea că scriitorii mari sunt mecanisme de lux, care trebuiesc unse bine

Eşti cronometru fin, maestre,
Dar la Românul ce caţi oare?
Au ei nevoe de ceasornic,
Ori tu nevoe de unsoare?!

Marelui Caragiale pe când era berar (la această epigramă a colaborat însuşi maestrul)

Iancu Luca Caragiale
Îţi dă berea cu măsură
Face şi literatură…
Însă nu face parale!

[Lui Caragiale]

Şi fiindcă-mi place numai versul,
Arareori citesc jurnale.
Dar când nu vreau să-mi vină somnul,
Atuncea cumpăr Universul,
Fiindcă într-însul scrie domnul
Caragiale!

Trebuie să mărturisesc faptul că n-aş fi promovat un test cu privire la scriitorul Ludovic Dauş şi că-i datorez lui Cincinat meritul de a mă face să aflu (cu ajutorul voluminoasei lucrări a lui G. Călinescu) despre faptul că acesta a fost dramaturg, poet dar şi avocat, funcţionar, director al „Bibliotecii pentru toţi” din care cei de vârsta mea au apucat să afle câte ceva despre literatura română. Se pare că predominante au fost – în creaţiile lui Ludovic Dauş – poemele dramatice şi istorice precum şi romanul.

Cincinat Pavelescu scrie câteva epigrame deloc favorabile celui care se pare că-i era un apropiat într-o anumită perioadă a existenţei lor.

Unui scriitor anemic certificat în genul catraminei

Am suferit, iubite domn,
Întotdeauna de nesomn.
Dar, de când cartea ţi-o citesc.
Sunt vindecat şi-ţi mulţumesc.

(Rog mai trimiteţi şapte exemplare)

Unui poet miop

Vezi pe-acel domn roşcat ce vine
Cu ochii-n geam, cu nasu-n cer?
E scriitor. – Îmi pare bine!
La care minister?

Cincinat porneşte de la faptul că noţiunea de «scriitor» poate avea cel puţin două înţelesuri: creator de opere literare sau funcţionar care îndeobşte scrie documente, acte ş.a.. Cred că Cincinat s-a inspirat din faptul că subiectul său a fost cândva «copist» la Ministerul Domeniilor.

Unui scriitor fără succes, dar a cărui amică avea prea multe

Poete-n valuri de cerneală
Îneci ideile-ţi mâhnite;
Dar, dacă muzele te-nşeală,
Amica vor să ţi-o imite!

Şi aici Cincinat s-a inspirat din biografia subiectului: scriitorul Ludovic Dauş a divorţat de prima lui soţie după ce aceasta a intrat în anumite relaţii cu poetul I.Gr. Perieţeanu.

G. Călinescu ne informează despre Octavian Goga precum că ar fi un bun orator de mase, un «demagog academic» care se ocupă de jurnalistică având calităţi literare. Cincinat, precum rezultă din cele trei catrene ce urmează, exprimă opinii tot atât de diferite, insuficiente însă pentru a ne face o opinie despre o personalitate atât de contradictorie:

[Lui O. Goga]

[1]

De ce nu s-a văzut şi toga
Lui Cincinatus lângă Goga?
Fiindcă poetul, deşi-n Cluj,
Nu e-nvăţat să facă sluj…

[2]

Cu ironia ta amară,
Amice Goga, ne înveţi
Că tu eşti „cântec fără ţară”,
Noi… „ţară fără cântăreţi”.

[3]

De te-ar vedea clăcaşii, barde,
Volumul mincinos ţi-ar arde,-
Căci ei n-au straie, n-au mălai,
Tu crăpi în frac şi bei Tokay.

Făgeţel este pseudonimul scriitorului C. Şaban, rămas în amintirea colegilor mai ales datorită ajutorului dat lui Tudor Arghezi, când acesta din urmă era închis în lagărul de la Târgu Jiu. Cincinat i-a adresat următoarele epigrame:

Unui poet mărunt Mărunţel

[1]

Când văd lătrând câte-un căţel
După un tren accelerat,
Eu mă gândesc la Mărunţel,
Când critică pe Cincinat.

[2]

Când eşti la minte puţintel,
Ca şi la trup, o, Mărunţel!
E un curaj de admirat
Să te măsori cu Cincinat !

Revistei Lumina nouă

Lumina nouă a d-voastră
E tipărită frumuşel,
Păcat că stilul e acelaşi
Din «Crăcile» lui Făgeţel.

Cincinat despre nuvelistul Ion Adam:

Lui Ion Adam

[I] Regretatului scriitor Ion Adam, care mi se plângea că unii critici i-au contestat fondul, alţii forma

Adame, biblicul tău nume
Orice discuţie o curmă:
Ca om, eşti cel dintâi pe lume,
Ca scriitor eşti cel din urmă !

[II] Nevoind să amărăsc pe prietenul Adam cu prima epigramă, i-am trimes de la Constanţa acest madrigal

Adame nu mai poţi să mori,
Oricât te-ar înjura cei fameni:
Eşti cel dintâi şi printre oameni
Şi printre scriitori.

Cincinat face propuneri pentru acordarea lui Tudor Arghezi a «Premiului Naţional» şi schimbarea unui titlu de carte care aminteşte de o păţanie judiciară a genialului scriitor român:

Lui T. Arghezi

Ca să se mire toţi burghezii,
Azi premiaţi-l pe Arghezi!
Necontestat că al lui geniu
Ar merita oricare premiu,
Însă comisia ezită
Sedusă, dar nedumerită.
Ar fi uşor să se convie
Ca premiul pentru poezie
Să i se dea ca prozator
Acestui mare scriitor,
Iar cel de proză să-i revie
Tot lui – dar pentru poezie.

Lui Tudor Arghezi

Buchetul rimelor ce dai
Au o puternică savoare,
Dar titlul „Flori de putregai”
Arghezi, cred că nu-i cuminte,
Nu vezi că prea aduce-aminte
C-ai stat odată la răcoare?

Cincinat glumeşte cu profesorul nuvelist N. Dunăreanu

(Lui N. Dunăreanu)

[1] La o şezătoare literară de la Tulcea, scriitorul Dunăreanu, citind o frumoasă nuvelă, dar cam lungă, eu am improvizat această glumă după sfârşitul citirii

Când a-nceput nuvela Dunăreanu,
Era la cârmă încă Brătianu;
Dar, când sfârşi bucata Dunăr… escu
Venise generalul Averescu!

[2] Pentru a satisface pe Dunăreanu, care-şi dase multă osteneală şi cu citirea nuvelei sale şi cu organizarea primirii noastre, i-am mai făcut următorul catren la şezătoarea din Tulcea.

«Eu v-am citit ca să v-ajungă!”
Amicul Dunăreanu o să spună.
Însă nuvela lui, dacă e lungă,
Are o scuză: că e bună!

Cincinat face glume şi cu Emil Isac:

Lui Emil Isac

[1] Întorcându-mă de la şezătoarea literară din Tulcea cu Galacţion, Locusteanu şi alţii, aflăm în Galaţi de moartea marelui Caragiale. Atunci cineva, amintind că de curând Emil Isac plecase din Berlin ca să obţie un certificat de la maestru, am exclamat:

Deşi momentul prea e tragic,
Cu neputinţă e să tac:
Mai bine-ai vrut să mori, maestre,
Decât să-l lauzi pe Isac!

[2] Şi, cu toată simpatia ce o am pentru poetul Isac, l-am mai bombardat cu încă patru versuri:

Şi destinul ăsta
Prea ades greşeşte:
Caragiale moare,
Şi Isac trăieşte!

Cincinat către fostul său mentor, Alexandru Macedonski:

Lui Al. Macedonski

[1]

Maestrul nostru are-o boală:
Îi plac sticleţii. Dar, pe dulap,
Văd colivia şade goală
Fiindcă sticleţii i-are-n cap!

[2] Aceluiaşi, care îi replicase: „Asemeni păsări cu glas rar / Nu se-ntâlnesc prin bălegar.”

Ilustre fiu de ghinărar!
Spunând că sunt din bălegar,
Uiţi că puteam s-ajung mai rău,
Căci, vai! am fost elevul tău!…

Cincinat face reproşuri amicului Ion Minulescu şi nu numai lui:

Amicului Minulescu, marelui poet al Romanţelor pentru mai târziu, cu prilejul romanului său: Roşu, galben şi albastru

Da, roşu, galben şi albastru
Erau culori naţionale,
Dar, după tragicul dezastru
Stârnit de cartea d-tale,
Schimbate-au fost, să nu ştirbească
Ceva din faima românească!

Unor poeţi inspiraţi, dar nu la epigrame (Cei cinci avuţi în vedere de Cincinat erau Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, A. de Hertz, Gregorian şi Caton Theodorescu)

V-aţi cotizat cinci desperaţi
O epigramă să-mi fumaţi,
Dar publicul, ca s-o-nţeleagă,
S-a frământat o noapte-ntreagă.

Poetul, prozatorul şi jurnalistul Corneliu Moldovan a fost director general al teatrelor şi Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. A îndrăznit, la un banchet al scriitorilor, să-i facă o epigramă lui Cincinat, fapt ce a atras replicile ce urmează:

Unui confrate care, la un banchet al scriitorilor, s-a chinuit să-mi facă o epigramă

Fiindcă ai făcut un spirit trist,
Te crezi şi tu epigramist;
Şi cărăbuşul, bunăoară,
Se crede pasăre când zboară.

Unui scriitor care mă ruga să-i scot de la tipar epigrama ce-i făcusem

Ţi-am scos epigrama cu greu,
Dar totuşi, ce vană mândrie!
Aveai un prilej să se ştie
C-ai fost cineva-n timpul meu!

Practic, cele două texte statuează, în contradictoriu cu reprezentantul oficial al mânuitorilor condeiului, faptul că a fi epigramist înseamnă ceva mai mult şi mai greu decât a fi scriitor.

Cincinat către fostul prieten George Ranetti:

Unui agramat

O, scrib obscur de la Buzău,
Poţi să mă-njuri, nu-mi pare rău,
Dar eu pe tine mă răzbun
Când nu vreau numele să-ţi spun!

Lui Gh. Ranetti

Ranetti dragă, nu mai lua la vale
Pe fostul tău prieten Cincinat.
Ce strică el că merge la Palat?
Nu eşti şi tu arbitru-n mahalale?

Textul primei epigrame ce urmează pare a fi dedicat altei persoane decât Radu D. Rosetti. Adevăratul destinatar al acesteia este totuşi acesta, al cărui nume este menţionat pe două volume autografe chiar de către Cincinat.

Radu D. Rosetti a fost avocat şi magistrat şi – după cum arăta G. Călinescu – a scris poezii sentimentale «improvizate», piese de teatru, madrigaluri şi a participat la dueluri de epigrame. El este bine apreciat de către autorii „Antologiei Epigramei Româneşti” (din anul 2007), publicându-i-se numărul maxim de epigrame (12), menţionându-se şi titlurile celor 8 volume personale publicate în decursul celor 90 de ani de viaţă. Părerea lui Cincinat despre el rezultă din cele două catrene ce urmează:

Unui poet fecund şi prolific

Poetul Barbu jura Camilii
Că nu mai face copii de fel;
Ce fericire pentru familii,
Dacă şi tat’su jura ca el!

Unui poet netalentat, foarte pletos dar

Găsesc că prea se-ngâmfă el
Cu păru-i arhiabondent:
Alecsandri era mai chel
Şi… parcă-avea mai mult talent!

Categoric, cele două catrene ale maestrului Cincinat sunt exemplare. Cât priveşte pe cele ale scriitorului Radu D. Rosetti, ele pot fi bune sau altfel în raport de exigenţa celui care le apreciază. Ca exemplu de exigenţă maximă putem cita aprecierea de către reputatul epigramist Aurelian Păunescu a propriilor texte din cartea «Concluzii scrise», Epigrame juridice şi laice, Bucureşti, 1926: „S-a zis, cu drept cuvânt, că epigrama este un gen greu şi ingrat. Sunt atâta de convins de acest adevăr, încât dacă o singură bucată din volumul meu ar merita titlul de epigramă, aş fi fericit.”

Cincinat reproşează dramaturgului Victor Antonescu:

Autorului piesei «În preajma tronului»

La ce omori atâta lume
Pentru o scârbă de renume,
Căci piesa ta ieşea mai bine
Dacă-ncepeai întâi cu tine.

Cincinat prezice necazuri lui Ion Al. Bran-Lemeny:

Amicului Ion Al. Bran-Lemeny, autorul volumelor de versuri Ancore şi Talaz

Îţi dau întregul meu sufragiu,
Dar spune, zău, fără necaz,
Nu crezi că Ancore, Talaz
Miros puţin a naufragiu?

Cincinat îngrijorat de stilul lui Eugeniu Boureanul:

Eugeniu Boureanul

Eu judec după roade pomul
Şi nu cer flori din leuştean.
Dar dacă stilul este omul,
Acesta-i stil de… bou-rean!

Cincinat contestă spusele N.D. Cocea:

(Lui N.D. Cocea)

Când spune Cocea că sunt chel,
Asta-l priveşte şi pe el;
Dar că-s bătrân, aceasta nu-i
De competinţa dumnealui.

Cincinat contestă reţeta lui Radu Cosmin (pseudonimul lui Nicolae Tănăsescu):

Unui poet spiţer

Radu face epigrame,
Însă nu le face bune
Fiindcă-ntr-însele nu pune
Spirit decât zero grame!

Cincinat dă sfaturi lui Cridim:

[Lui Cridim]

Frumos succes de autor
Volumele-ţi «epuizate»,
Dar totuşi, scumpul meu confrate,
Fereşte-te de soarta lor!

Se cuvine să precizăm că sub pseudonimul mai sus amintit apare scriitorul Christea Dimitrescu, născut la 27 mai 1878, fost director general în Ministerul Instrucţiunii şi apoi în Ministerul de Domenii, care, la plecarea într-o altă lume, lasă numeroase creaţii literare în manuscris.

Cincinat iertător faţă de Alexandru Davilla:

Lui Al. Davilla

Împerecheaşi rima «rahat»,
Ca să-l jigneşti pe Cincinat,
Dar el, milos, îţi iartă crima
Şi-ţi dă ca să-i mănânci tu… rima.

Cincinat explică insuccesul piesei lui Barbu Ştefănescu Delavrancea:

Lui Delavrancea

Când s-a jucat Hagi-Tudose,
Şi publicul s-a molipsit,
Căci la aplauze cu Barbu
A fost zgârcit!

Cincinat descurajează pe Doinaru:

Lui Doinaru

Cu spiritele tale mici
Greu reputaţia să-mi strici:
Întâi, că-n Ţara Românească
Nu-i om de duh să te citească;
Iar dacă unul s-a-nşelat
Şi te-a citit, sânt răzbunat.

Cincinat explică lui Duma:

Ar trebui să şterg cu guma
Aceste versuri a lui Duma,
Dar nu se tulbură Olimpul…
C-o să le şteargă singur Timpul.

Cincinat cunoaşte stilul lui… Gr. Bruciu (alias Gregorian)

Unui scriitor care nu semnase epigrama ce-mi trimisese la un banchet

Epigrama-ţi făr-de rimă
E de duh aşa lipsită,
Că, deşi e anonimă,
Mie-mi pare iscălită!

Cincinat demască stilul Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pişculescu)

Lui Galaction care a scris o diatribă împotriva poeziilor mele, în genul criticilor lui Caion (C.A. Ionescu)

Dece imiţi pe Caion,
Cu stilul lui de Pişculescu –
Tu, ce semnezi Galaction
Şi scrii ca orice Ionescu?

Cincinat despre disputa… Gherea – Haşdeu:

De Gherea – spirit analitic –
Spunea Haşdeu cam pătimaş:
„Birtaşii, spun că este critic,
Iar criticii, că e birtaş!

Cincinat către Şt.O. Iosif:

Biblică (marelui poet Şt.O. Iosif)

Pe Iosif fraţii îl vândură,
Cumpărători găsind destui.
Privindu-ţi cărţile-n vitrină,
Râvneşti şi tu la soarta lui!

Cincinat lui Octav Lecca, care publicase o carte asupra aristocraţiei române şi susţinea că familia lor se trage din Porcius Lecca, din vremea romanilor:

În cartea ta de boierie
Învenţi nobleţe orişicui;
Dar, cum că tu te tragi din Porciu,
N-aveai nevoie s-o mai spui.

Cincinat despre calitatea epigramelor alese de Neicu şi Crevedia:

Antologia voastră fără voie
S-aseamănă corabiei lui Noe,
Că şi într-însa zac îngrămădite
Peste bipezii rari, destule vite.

Cincinat lui Caton Theodorian:

Unui confrate indiscret

Amândoi avem o boală
Şi-am căzut victima ei:
Eu – chelia naturală,
Tu – chelia de idei!

Cincinat a adresat epigrame şi altor scriitori, rămaşi necunoscuţi, ca şi unor publicaţii:

Unui epigramist care iscălea Javra mică

Sunt leu, şi am mărinimie
De javra asta fără frică,
Dar, când se crede-aşa de mică,
Exagerează-n modestie.

Unui coleg

El scrie prost, însă îl laud;
De ce aş fi cu dânsul crud?
Prefer o noapte să-l aplaud,
Decât o strofă să-i aud!

Unui foarte tânăr scriitor care mă făcea bătrân, uitând că un om de 83 de ani, cum e Clemenceau, poate să conducă Franţa, pe când un măgar la 21 de ani moare!

Eşti mult mai tânăr decât mine,
Şi-n glume foarte priceput.
Dar eu îţi spun de la-nceput:
Vorbind de vârstă nu faci bine!

E dintre legile fatale
Că omul, chiar octogenar,
Mai tânăr e ca un măgar
De vârsta dumitale!

Unui rival, care l-a acuzat pe poet că e mic de statură şi de talent

Ca stat şi ca talent sunt mic,-
E foarte trist, dar nu-i nimic.
Dar până ţara o să ştie
Cât e de-nalt al meu rival,
Îl judec dup-a lui prostie.
Şi mi se pare colosal.

Unui scriitor scatolog

Voind să pari original,
Ne spui c-odat-ai fost hamal.
Nu te jura! E inutil,
Se recunoaşte după stil!

Unuia care-mi citise nişte versuri

– Ce zici de versurile mele?
– De, nu pot zice că sunt rele;
– Pe care însă le-am brodit?
– Pe care nu mi le-ai citit!

Unui sonetist

Cu multă caznă tu te-ntreci
A cizela sonete reci!
Dar publicul, când le citeşte,
Înăduşeşte!

Unui Victor Hugo al lirismului nostru

Când domnul Fagure proclamă
Glumeţ, în stilul lui perfid,
Că-n dramă eşti Euripid…
Ce sângeroasă epigramă!

Sfârşitul unui duel literar

Gândind la versurile lor,
Un singur lucru mă turmentă:
Că spiritul e trecător,
Vulgaritatea permanentă!

Presa literară…

Presa literară nu prea te răsfaţă,
Socotind talentu-ţi ca şi omul: fleac!
Dar pictează-ţi chipul şi-o să-l vinzi în piaţă;
Anul ăsta-i criză mare de dovleac!

Răspuns la o epigramă în care autorul contesta valoarea volumului meu de poezii

Tot adâncul unei strofe
Nu oricărui i s-arată:
Orbul nu vede lumina;
Ce-i lumina vinovată!

Revistei «Rodica» redactată de Caion et. comp. ce apărea pe hârtie albastră, având ca deviză versurile lui Alecsandri «purtând cofiţa cu apă rece», iar textul revistei era plin de injurii triviale la adresa tuturor scriitorilor noştri recunoscuţi.

Purta cofiţa cu apă rece
Blonda Rodică, plină de nuri –
Rodica voastră vânătă trece
Ducând hârdăul plin de lături.

Răspuns în ultima şezătoare la Timişoara, unor tineri scriitori care se decretaseră ei singuri cocoşi:

Nu ştiţi să rămâneţi senini
Când ironia mea vă muşcă;
Eu nu-s cocoş pentru găini
Plouate, – sunt cocoş de puşcă!

Unui poet care publicase un volum de poezii: Visuri şi lacrimi

Da, bardule, creează-ţi visuri;
Tu eşti poet ajuns acum,
Căci cititorii varsă lacrimi
Pentru cinci lei daţi pe volum.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook