24 martie 2011

Spiritul

(Spiritul Crăciunului venise atunci spre mine, cu umbra-i în spinare ca o șubă de eschimos, să îmi spună… Ce-i drept, cu o oarecare întârziere. În fine. Și mi-a spus: )

– Copile, anul acesta ție ți se vor dezvălui trei mari secrete ale omenirii. Vei beneficia de pe urma mea de trei răspunsuri ca trei trunchiuri enorme de copaci pe care le vei tăia, și ale căror bucăți, după ce le vei tăia uniform, cu minuțiozitatea unei femei tinere ajunse la menopauză, le vei arunca, rând pe rând, zi de zi, iarnă de iarnă, de fapt, oricând e atmosfera mai rece și tâmpită în șemineul înțelepciunii. Și îți vor ține de cald aceste răspunsuri, până le vei epuiza înrâurirea, dacă nu ai să ajungi în stare să-ți răspunzi singur la întrebări ce-ți scot creierul din cutia craniană și ți-l frământă cu un făcăleț trecut prin măruntaie de incertitudini.

(Asta mi-a spus Spiritul Crăciunului într-o noapte senilă de moartie.)

– Spirite, mă iei peste picior?

(Cu această întrebare l-am apucat de gulerul celui mai elegant neuron, l-am prins de cravata sinapei fandosite și i-am strâns intelectul de gât până ce ochiul minții i-a țâșnit din promontoriul sec.)

– Ce spui, amărâtule? Nu te iau peste picior, dar poate o să te iau la picior. Adică eu vin la tine, spre binele tău, și mă ofer să-ți deschid ochii, să-ți spăl globul ocular de întuneric ca și când aș fi ultimul aurolac ce s-ar oferi să facă oglindă dintr-o mașină pe a cărei suprafață jegul s-a transformat în scoarță și roțile au prins rădăcini! Ai grijă! Gata, m-ai supărat. Ai face bine ca data viitoare când voi apărea în fața ta, să te prezinți umil și gata să-mi lustruieși luneta cu limba, cum și eu mă voi oferi să-ți curăț parbrizul cu soluția minții mele atotcuprinzătoare.

Spiritul Crăciunului, întârziat, ca de obicei, cum stătea furios în fața „învățăcelului”, după un scurt moment de amorțeală, a desenat cu privirea un semicerc dispărând în nămeții din închipuirea lui, căci, oricum ai fi întors-o, era primăvară și nici dracu’ după ce ar fi consumat trei sticle de lavă de 800 de grade nu ar mai fi văzut zăpadă pe drumuri.

A doua zi, cam pe la aceeași oră de primăvară, în ușa garsonierei lui Emil Eu-sunt-mic-nu-știu-nimic se auzeau bătăi meteorice. Ca un tsunami de frustrare, vrând să spargă ușa cu umbra-i impunătoare, Spiritul Crăciunului se trezi proiectat pe peretele din fața ușii de la intrare. Acel perete, îmbrățișat cu patos de Spirit, separa holul de singura cameră de dormit, și, din pricina unei hotărâri pur arbitrare (de a deschide ușa fix în momentul în care, după ce-și luase un asemenea elan de parcă ar fi pășit înapoi în trecut, Spiritul gonea ca un taur în arenă, stârnit de roșul pe care frustrarea i-l flutura prin fața ochilor), Emil i-a făcut cunoștință Spiritului cu una dintre santinelele sale.

– Of, iar matale?

(Am înjghebat aceste cuvinte pe un ton blând, oftând printre gânduri, în timp ce îl măturam de pe jos și-i aspiram materialul de sutele de kilograme de praf și var ce i-au pătruns în umbra lui ce-l cuprinde ca o șubă de eschimos. Îmi respinsese gestul, ridicându-se pe vârfuri, și își dădu capul pe spate în semn de măreția Și mi-a spus: )

– Nu este bine ce-ai făcut ieri! Complet greșit, eronat, trebuie să te perfecționezi în ale diplomației.

– I-auzi!

(I-am tăiat-o – vorba – ca la bebeluși ombilicul.
Enervat până peste poate, dar, încercând să-și strunească aplombul de șef peste tării, s-a autoinvitat în bucătăria aruncată pe undeva printr-o cutie de chibrituri, s-a așezat pe un scaun, și mi-a spus: )

– Eeeh, nu mai sunt oamenii de altădată! Voi, ăștia mici, învățați mai greu. Trebuie să vă instruim, și nu avem timp. Sincer să fiu, mulți dintre noi nu avem nici chef. Nu ne interesează decât… dar știi și tu, nu trebuie să-ți mai zic.

– Păi, și atunci, de unde și, mai ales, de ce apar pretențiile astea puțin spus absurde? Floarea neudată, nu va crește niciodată. Atunci cum vreți să miroasă frumos dacă n-o udați de câte ori e nevoie cu înțelepciunea voastră nemărginită? O grădină neîngrijită este o grădină canceroasă, plină de mucegaiul neștiinței, și, sub pecetea acestor condiții ostile, nu va mirosi niciodată cum ați vrea! Ce dracu’, Spirite, tot noi, ăștia “mici”, să vă învățăm?

Spiritul își scărpina scăfârlia plină de zăpadă, scoase din interiorul umbrei o ploscă ultimul răcnet, o duse la gură, și-n momentul acela oricine ar fi putut jura ca Spiritul se adapă dintr-o Niagară de tărie.

Și i-a spus:

– Uite, fiindcă mi s-a făcut milă de singurătatea ta, îți voi pune o întrebare așteptând ca un duș de lumină să-mi înece orizonturile.

Spiritul se ridică de pe scaunul cam șubred, își dădu capul pe spate și replică:

– Spune!

– Spirite, stăteam și mă gândeam în momentele mele de răscruce intelectuală… spune-mi, rogu-te, de ce spiritele inferioare ajung să dea ordine și să le constrângă pe cele, hai să zicem “mai puțin inferioare”, să se adapteze la analfabetismul lor lăuntric?

(Alura Spiritului Crăciunului se chirci pe scaunul cam șubred ca o bluză de calitate inferioară ce intră numaidecât la apă, și-mi spuse: )

– Copile, ce chestie…

– Nu-i nimic, Spirite, nici eu nu știu. Așadar, putem considera că avem ceva în comun. Nu vrei, mai bine, sa ne facem comozi, să mergem în camera cealaltă, să te servesc cu un pahar de vin? Te ajut să-ți dai jos umbra ca o șubă de eschimos.

Dezamăgit de faptul că nu știa răspunsul la prima întrebare care i-a fost adresată, acceptă propunerea. Emil Eu-sunt-mic-nu-știu-nimic avu o surpriză când, rămânând cu umbra kilometrică pe brațe, Spiritul dispăru. Cercetă spațiul din fața lui, de deasupra capului, dar nimic. Totuși, se auzea un bâzâit enervant de muscă în delir. Își îndreptă privirea spre podea și-n următoarea fracțiune de secundă scuipă din rărunchi câteva hohote de râs asurzitoare: Spiritul îi ajungea până la gleznă și, trăgându-l de partea de jos a cracului stâng al pantalonilor, dădu capul pe spate în semn de superioritate. Oprindu-se din râs, Emil merse în baie și se uită în oglindă, contemplându-și înfățișarea. După 30 de secunde, reveni în cameră, se aplecă asupra Spiritului încă îngâmfat, îl luase în palmă, îl cerceră atent și-și spuse în gând:

– Ce chestie, spiritele inferioare se văd cel mai bine la lumina neputinței lor! Și nici măcar atunci nu le coboară în sânge vreun dram de rușine.