Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.

50 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
8 comentarii »

Capitolul întâi al romanului „Exmatriculat din viaţă!” de Georgeta Nedelcu:

– Prima parte –

Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!

Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi… moartea!

Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam, căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată, pentru că, de multe ori, îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ”Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?” Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Georgeta Nedelcu in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

Fragmente din prima parte a capitolul „Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii” dedicat „bardului de la Mirceşti” (?21 iulie 1821 – 22 august 1890) de către Eugen Simion în lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti” (ediţia apărută la editura Cartea românească, Bucureşti, 1980):

„Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată deoparte, fără remuşcări, până ce un val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. […] O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie. O recluziune care se transformă într-o bucurie a spiritului laborios:

Cât ţine timpul aspru – scrie el lui Ion Ghica – cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi desmerdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biuroul mă cheamă lângă el, arătându-mi calamara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!” îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri a cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşul, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

Trecuse de ora două când maistrul Aldea observă că Stamate, căruia tot atelierul îi spunea Păcălici, îşi lăsă strungul să meargă în gol şi ieşi în curtea interioară. Mai făcuse el şi în alte nopţi la fel că deh, lucrul în tura de noapte e mai greu şi se întorsese când se crăpa de ziuă, mirosind a băutură.

E drept că el, maistrul, pusese în mai multe rânduri nişte „boboci” să-l urmărească dar pe ăştia cu caş la gură, nu poţi să te bizui niciodată.
– Meştere, după ce a trecut de magazie, a intrat pe holul dinspre cantină, dar acolo nu e lumină şi l-am pierdut din vedere.

Azi aşa, mâine aşa, până când şi-a zis că ori nu sunt în stare de nimic, ori s-au dat şi ei de partea lui şi îşi râd împreună de el.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Ion Untaru in Povestiri, Umor
Comenteaza! »

Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

„Acum, deci, rămân aceste trei: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este Dragostea.” (1 Corinteni 13:13)

Sunteţi probabil cu toţii familiari cu versetul care zice că mulţi aleargă după Premiu, dar numai unul singur ajunge la el… Foarte înţelept… dar oare am înţeles noi chintesenţa mesajului?…

• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie Lumină şi să răspândească lumină în jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie în Iertare şi să dea iertarea celor din jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie Iubire şi să cultive iubirea în jurul său oriunde ar merge.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Adina-Cristinela Ghinescu in Articole
Comenteaza! »