Capitolul întâi al romanului „Exmatriculat din viaţă!” de Georgeta Nedelcu:

– Prima parte –

Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!

Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi… moartea!

Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam, căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată, pentru că, de multe ori, îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ”Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?” Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama mă născuse acasă la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de zece minute, mama mai naşte încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui meu, deoarece el îşi dorea un băiat, băiatul pe care-l pierduse cu un an în urmă. O săptămână nici nu trecuse pe acasă. Habar nu avea el că mama dăduse mâna cu moartea!

De mică făceam impresia unui copil cu o personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa mi s-a scurs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.

Mama trecuse prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment se mai naşte o fată – Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă, ochii mamei erau singurele ferestre prin care putea privi. Pe atunci ştia doar să scâncească. A trecut multă vreme până când, cu mâinile şi cu picioarele a prins să meargă în brânci. Putea păşi singură prin casă. Aici făcuse întâia pribegie. După un timp a pornit şi prin curte. Se uita cu jind la poartă, dar nu putea ajunge până acolo.

Un curcan se înfoia la ea. Îşi pusese în cap fesul roşu, iar moţul îi atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre el. Alungarea curcanului a fost întâia biruinţă a ei. A vrut să sară peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi a început să se joace cu pietricele. Le făcea grămadă, apoi le risipea cu mânuţele, sau le ciocnea una de alta, după care le asculta cu urechea şi începea să râdă. În ochii ei de apă râdea cerul!

Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţii, bunicii şi strada cu copii unde ne jucam zilnic.

Părinţii noştri se respectau foarte mult între ei, fiecare având treaba lui de făcut. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi… eram aşa de săraci… Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin… dar ne iubeam. Azi, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva.

Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci când eram copii şi mama ne făcea cozonac în crăticioare mici, şi după ce îl scotea din cuptor, îl rupea şi noi îl mâncam imediat. Doamne, ce bun era!

Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte printr-un inexplicabil joc al funcţiei perceptive, ne rămân fixate în memorie – uneori cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta. Din primii ani ai copilăriei nu-mi amintesc mare lucru. Câteva imagini de familie când mergeam cu părinţii şi sora mea, cu maşina, la ţară. Era un început de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul miroase a iarbă, iar crângurile sunt pline de violete. Plecăm din Craiova cu părinţii, cu maşina şi trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită de mult praf. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lasă desaga cu mâncare când se duc la lucru, pe ogor. La prânz satul este toropit de căldură. Casele din chirpici, sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, că poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.

Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta, înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric. La marginea satului unde deseori ne petrecem copilăria, acolo unde ultimii copaci îşi unduiesc crengile peste garduri şi cioturi putrezite, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud. Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este una dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici, sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ şapte kilometri până la cel mai apropiat lăcaş de cult situat în satul vecin Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică etc. Iar elevii din sat, trebuie să parcurgă peste şapte kilometri pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de douăzeci şi cinci de km. Alteori, veneau cu carul cu boi, dar plecau cu ”noaptea-n cap” pentru a ajunge aici când mijeau zorii.

Satul pare la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri, e firavă şi goală.
Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută. Seara e tulburată de vacile si oile care se întorc de la păşune. Nu departe de locul unde ne aflăm acum, apare casa bunicii, locul unde ne petrecem multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor. Am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.
– Cine-i acolo? – se auzi dinăuntru glasul bunicii.
– Eu sunt, bunico!

Zăvorul clămpăni scurt, mârâi puţin şi în sfârşit cu opinteală şi rugină, lunecă hodorogit, iar în pragul uşii luminat slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.
– Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Găbiţo!? se minună ea de cum dădu cu ochii de mine.
– Eu, bunico… Sărut mâna şi bine te-am găsit!
– Cu cine ai venit?
– Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?
– Intraţi şi fiţi bine veniţi! zice bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi – fii fără grijă – când va auzi glasul tău.

În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar păsărelele străpungeau desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult toamna târziu, când pe uliţă se ardeau grămezi de frunzele şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.

Începu să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, se porni o ploaie măruntă şi rece care brăzdă pământul cu stropii ei mari şi grei. Bunica, cât ai clipi din ochi, aşternu masa cea cu trei picioare pe care puse brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o tăie cu aţa. După ce ne potolirăm foamea şi setea, ne aşezarăm la taifas vreo doua ceasuri, apoi o ajutai pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam aşa de bine! Priveam clipind poiana de lună din camera unde eram. În noaptea de afară, tăcerea se închega şi nimicită, se năruia. Răpuse de oboseală adormirăm, în timp ce vremea rupea toate zăgazurile, deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune, semăna lumini şi umbre pe ogorul nesfârşit al timpului în trecerea-i surdă şi mută pe lângă atâtea năpaste, dureri şi bucurii fugare. Bătea un vânt afară! Prin noapte, ţârâiau greierii. Furia vântului se potoli până spre dimineaţă. Pe la prânz, părinţii noştri plecară iar eu şi Violeta am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie. Inima toamnei zvâcnea pe aproape. O auzeai necontenit în căderea roadelor. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor. Bunica avea grădina plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori roşii şi crini. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii cât un degetar. Când paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul ei preferat. Bunica ne punea dinainte tot ce avea mai bun, iar noi nu mai încetam cu sporovăitul. Ochii lor blânzi ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.

Revăd imagini cu mine când, mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cana în mână după bunica, atunci când mulgea vaca, să îmi pună lapte şi îl beam direct de la ”sursă” şi după ce mă săturam, luam bobocii de raţă şi le băgam cu capul în cană, să ”pape” şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram două – trei răţuşte. Într-o dimineaţă mă trezesc cu temperatură. Asta înseamnă medicamente, pază, griji. Numai eu am temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica o pune să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. Deodată, o aud oftând şi o întreb:
– Ce ai surioară de oftezi?

Ea tace. Şi eu mă uit la ea a întrebare. Se îndură să îmi răspundă:
– Ce greu e să fii sănătos!
– Să nu mai zici una ca asta niciodată! – răsună de dincolo, din nevăzute, glasul bunicii.

Bunicul oftează şi el.
– Tu de ce oftezi, Nicolae? – vine glasul bunicii, ca buzduganul zmeului.

Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi-i fericit ca şi cum tot ce-i fum şi abur din el şi-n jurul lui n-ar fi decât o carte de primăvară, scrisă de el cu vorbe meşteşugite.
– Dar tu, ce faci Nicolae? – îl întreabă de dincolo glasul bunicii.
– Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?
– Nu-i mai căuta, că-s pe nasul tău. Ai îmbătrânit de tot….

Şi bunicul râde în barbă. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii taie lemne în pădure. Parcă e o armată acolo. Bunicul vorbeşte cu mine în şoaptă.
– De ce nu te culci, Nicolae? – mai zice bunica.

Şi noi care credeam că doarme… Bunicul parcă a sughiţat. I-au tresărit şi ochelarii.
– Ei… punem ţara la cale şi noi.
– Gabi, nici tu nu ai somn?

Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Mărgele dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. Îmi iau pijamaua, după ce termin de mâncat para şi mă bag lângă sora mea, care doarme de mult.

Motanul se culcă la picioarele mele şi-mi îmbracă picioarele cu lână toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer se sting şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete parcă bate toaca. Mă astup la urechi să nu-l mai aud şi abia adorm. Noapte bună, noapte!

E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn, orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă, încât în genele mele şi minutarele adorm. Sora mea încă nu s-a trezit. Şi ninge aşa de frumos! Ca în basme! Pe uliţă, nişte copii se bat cu bulgări de zăpadă. Ajuns acasă, bunicul, se încălzeşte la sobă. Şi cu toate că e cam ger afară, o sumă de copii se dau cu săniile la vale, până în dreptul cooperativei. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase şi ieşim cu sania afară, la copii. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!
– Şi pe unde mi-ai umblat azi, Nicolae? – mi-l întreabă bunica.
– Am fost la cooperativă, Leno – îşi ascunde bunicul mândria sub nişte sprincene îmbinate.
– Bine, Nicolae, bine.

Bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă, prin uşa deschisă. Avem obrajii roşii şi mâinile îngheţate. Ne scuturăm una pe alta afară, de zăpadă, ne descălţăm la uşă şi intrăm în casă. Ce cald şi bine e aici! Odaia e deretecată de ţi-e drag să stai în ea. Pe pat – o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri, pernele cu feţe de cuadrilat, pe lacra de sub icoane, două plăpumi groase, iar spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cât despre Sf. Gheorghe, călare pe-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărâmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela. Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc din Vinerea Patimilor. Azi-noapte, moartea a bătut la poarta unei vecine. E singură şi e bătrână! Dacă a văzut că nu-i răspunde nimeni, a venit la geam şi a bătut şi acolo, dar fiind două rânduri de geam la fereastră, nu a răspuns nici de data asta nimeni. Se va întoarce oare?

Ne trezim de dimineaţă. Raţele fac o gălăgie atât de mare atunci când le e foame, de zici că se ceartă. Focul pâlpâie în sobă. Câteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus. Bunica pune masa să mâncăm. Ce foame ne este! La desert mâncăm budincă de orez, stropită cu rom.
– Să-ţi lingi buzele – spune bunicul, după ce gustă din budincă.
– Vouă vă place? – ne întreabă bunica.
– Mai întrebi… spunem amândouă deodată.

Afară ningea cu fulgi mari şi grei şi tot mai des. A dat Dumnezeu zăpadă, cu nemiluita şi cade… cade puzderie măruntă şi deasă ca făina la cernut, vânturată de un crivăţ care te orbeşte. În imensitatea albă care ne înconjoară, privim pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, care par cercelate, cu flori de gheaţă. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri şi se pierde în văi adânci. Cerul e ca leşia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncăne, căutând spre păduri. Viscolul se înteţeşte. Vârtejurile trec dintr-un colnic într-altul. După ce mâncăm, bunica strânge masa şi o ajut şi eu. Întotdeauna mi-a plăcut să fac câte ceva prin casă, să nu stau degeaba, să dau o mână de ajutor. Bunicul pare supărat. Are pe faţă o supărare care nu e un nor, ci o lumină care trece peste faţa lui. Bunica îl vede cam abătut şi îl întreabă ce are, iar el nu-i răspunde şi citeşte mai departe ziarul pe care-l ţine în mână. Eu şi sora mea stăm cu nasurile lipite de geam şi ne uităm afară cum ninge, iar bunica frământă pâine, în timp ce bunicul se duce afară să ia un braţ de lemne. Ninge de câteva zile de zici că nu se mai opreşte. Fulgii mari şi pufoşi coboară din cer, valsând încet înaintea ochilor, iar zăpada scârţâie sub tălpi. Cine nu tresare la dansul fulgilor de nea? Cumplita iarnă are o înfăţişare de vis şi ne încarcă de bucurie. Ciorile, îmbrăcate în fuste negre, au croncănit toată noapte de ziceai că rup crengi pentru foc. Pomii încărcaţi de zăpadă sunt plini de ciori. Mă îmbrac şi până să pună bunica masa să mâncăm, mă duc să fac potecă până la poartă. E atâta zăpadă, că nu ai unde să pui piciorul! E cumplit de frig afară! Crapă pietrele de ger, iar gura nu mai poate vorbi că e cusută de ger pe margini. Se întunecă afară iar bunica aprinde lampa. Ninge! Fulgii par petece de zăpadă, aşa sunt de mari.

Nero s-a făcut covrig în cuşcă. I-a pus bunicul fân ca să îi fie cald. De câte ori strigi la el, mătură cu coada, când la stânga, când la dreapta, bucurându-se. E un câine tare deştept. Latră decât atunci când consideră el că e un intrus în bătătură. Două pisici ale bunicii, stau după sobă, parcă ţin sfat. ”Asta prevesteşte iarnă gre” – zicea bunica. Închidem ochii să visăm. Ceru-i plin de stele. Bunica pune o pânză la geam şi acoperă stelele, apoi stinge lumina şi ne închină pe fiecare, urându-ne somn dulce. De ce dulce? Doar nu e de miere. Ca prin vis o văd pe bunica cum se apleacă de şale, făcând o cruce la icoană unde stă Iisus, apărându-ne de rele. Ştiu că timpul care vine e plin de ani şi anii plini de atâtea zile minunate! Aşa e când eşti copil! Adolescenţa este o furtună a sentimentelor, este o forţă a conflictelor, este vectorul bucuriilor, al dezamăgirilor, a tot ce macină şi realizează o eroziune sculpturală a sufletului, transformându-se printr-o înşiruire de clipe într-un apogeu al umanităţii, al omului matur cu idei şi convingeri proprii.
– Somnoroaselor, mai dormiţi mult că soarele e sus, pe cer? – ne zice bunica.

Încetul cu încetul, pânza visului se destramă, noi clipim, căscăm, ne întindem, dar mai stăm în pat să ne înghiţim ”gălbinarea” – aşa cum spune mama. După vreo zece minute ne dăm jos din pat, ne îmbrăcăm în rochicioare curate, ne punem papucii şi ne ducem ”la ogeac” să ne spălăm pe ochi şi pe mâini. Ne aşteaptă masa. După masă, vom ieşi în curte şi vom face un om de zăpadă.

Deşi e întâi martie, e încă zăpadă. Ţurţurii de la straşina caselor se topesc iar bătătura bunicii e plină de băltoace. Încep ”babele”. În fiecare nor e o babă. Şi ciorile astea nu mai pleacă o dată, să vină primăvara! Stau strânse în dudul din faţa casei şi fac o gălăgie, de parcă ar ţine conferinţă, sau ar fi la o oră de cor. Azi noapte s-a pus un vânt de ziceai că se ia cu iarna la trântă. Vântul vrea să o ia cu el, să o ducă departe, până la capătul pământului.

Suntem de o lună la bunici şi ce bine ne e aici! E ora nouă şi noi încă mai dormim. Bunica intră în cameră, ia pânza de la geam şi spune: ”Leneşelor, mai dormiţi mult? Hai, că veni Tanţa cu Petrică să vă ia la Craiova”. Când am auzit, am fugit imediat în braţele lor. Tata ne-a sărutat pe frunte pe amândouă. E o dimineaţă foarte geroasă şi astăzi. Pământul e îngheţat ”tun”. Azi e ”baba” mea. Pe la prânz iese soarele. Înseamnă că nu sunt chiar atât de rea, precum spune sora mea, că mă mai îmbunez până la urmă. Când am ajuns în Craiova, a-nceput iar să ningă! Eu şi sora mea ne uităm spre cer cum cad fulgii mari şi grei. Casc gura şi mănânc din zbor vreo cincizeci de fulgi şi mă simt aşa de sătulă, de parcă aş fi mâncat o tavă cu prăjituri făcută de bunica. Sora mea spune mamei că îi e foame şi ea mă întreabă dacă şi mie îmi este foame, iar eu îi spun că sunt aşa de sătulă de câţi fulgi am mâncat, că îmi crapă burta. Tata mă ia în braţe şi mă strânge la piept. Simt cât de mult mă iubeşte tata! Dar şi mama mă iubeşte. Ne iubesc pe amândouă, că doar numai pe noi ne au. Maşina tatei are lanţuri la roţi; altfel nu ar putea sa răzbească prin zăpada asta mare. Atât de mult a nins, că zăpada a ajuns până la straşina caselor! Toţi oamenii de pe strada noastră s-au apucat să facă potecă, rânind zăpada, de ziceai că eşti într-un tunel. Ieri a murit tatăl lui Leonor – sunt cinci fraţi. De-abia au reuşit să-l ducă până la groapă pe o aşa zăpadă de mare, iar copii lui – toţi mărunţei – plângeau în urma lui de ţi se rupea sufletul. Era atâta zăpadă pe acoperiş, că trosnea sub greutatea ei. Casa noastră este din chirpici. O bucată mare de tencuială s-a rupt din tavan şi a căzut în mijlocul camerei. Atât de rău ne-am speriat – eu şi sora mea – încât am început să plângem. Inimile noastre bubuiau de frică. Ne-am dus lângă mama şi am cuprins-o cu mânuţele. Ea ne-a zis să nu mai plângem că o să vină tata şi o să repare el tavanul, apoi a ieşit afară să nu vedem noi, că şi ea începuse să plângă. Se întunecă şi noi stăm lângă sobă să ne încălzim. Aud maşina tatei. Vreau să ies înaintea lui, dar mama spune că e tare frig afară şi să stau în casă. Îi aud vorbind pe amândoi. Tata întreabă de noi, apoi vorbesc de ale lor, în timp ce eu şi sora mea ne minunăm de luna care pătrunde prin perdeaua de la geam. Parcă se leagănă, iar zăpada pufoasă de afară pare că arde sub lumina lunii. Sora mea mă întreabă uitându-se pe geam: ”Cine stinge becurile cerului?” Tata şi mama, care intraseră în cameră fără să îi auzim, încep să râdă amândoi.

Ce bine şi cald e la noi, acasă! Este bine şi la bunica, dar părinţilor noştri li se făcuseră dor de noi. A doua zi, dimineaţa, mama ne pregătise gogoşi şi o cană de lapte. Le pregătise cu mâini pline de grijă şi de taină. Doamne, ce gogoşi bune face mama!

Seara vine mai repede decât ne aşteptăm. Ne suim în pat şi aşteptăm somnul. Luna ne bate în geam de parcă ne-ar spune: ”Noapte bună!” Iar noi închidem ochii şi adormim imediat.

Astăzi e frumos afară! Este baba soră-mii. De ce e aşa frumos astăzi afară şi ieri a fost cam frig? Asta înseamnă că sora mea e mai bună ca mine? Îmi dau lacrimile.

Aud maşina tatei cum claxonează. Nero zgârie cu labele pe uşa de la intrare, ca şi când ar vrea să-i spună mamei: ”Hai, dă fuga şi deschide porţile, că vine stăpânul!” Mama deschide porţile mari, iar Nero ţâşneşte în stradă şi-i ţine calea tatei, care îi deschide uşa la maşină şi se urcă lângă el. Şi-i tare mândru! După ce maşina intră în curte, mama închide porţile şi-l întâmpină pe tata care o sărută şi îi umple braţele cu bunătăţi iar pe noi două, ne ia în braţe.

– Partea a doua –

S-a făcut foarte frumos afara şi e cald. A plecat bătrâna iarnă cu coada între picioare. Mâine plecăm iar la ţară, la bunici. Mama ne spune la plecare să fim cuminţi şi să-i ascultăm pe bunici. Cum am putea să facem altfel? Doar ne e bine acolo şi bunicii ne iubesc şi ne fac toate poftele! Bunica ne aşterne o rogojină la umbra casei. Ne luăm păpuşile şi jucăriile şi, trasând o linie imaginară cu degetul pe rogojină, împărţim rogojina în două – eu jumătate şi sora mea jumătate. La streaşina casei şi-au făcut cuib rândunelele. Vin, intră, aduc mâncare la puii lor, spun ceva şi pleacă. Mă uit la ele cât sunt de pricepute! Stau zile întregi şi îşi fac cuib, aducând materiale, adesea de la foarte mare distanţă… Iar când termină şi sunt gata să depună ouă, intemperiile vremii, intervenţia oamenilor sau a vreunui animal îl distruge, ruinând astfel tot ce s-a clădit cu atâta trudă! Dar păsările nu plâng, nu se lamentează şi nici nu abandonează. Încep din nou încă o dată şi încă o dată până ce în cuib apar primele ouă. De multe ori, înainte să iasă puii, tot ca şi atunci când au vrut să construiască cuibul, totul este distrus, dar de data asta împreună cu preţiosul conţinut – puii – care ar fi trebuit să iasă din ou. Doare să o iei mereu de la început… Chiar şi aşa, pasările nu se lasă niciodată şi nici nu dau înapoi… Continuă să cânte şi să construiască… să construiască şi să cânte… Cred că Dumnezeu le-a învăţat să construiască şi le-a dat puterea să lupte. Şi oamenii luptă, dar unii abandonează prea repede lupta. Cu privirea îndreptată către aceste păsări minunate, ni se închid ochii de somn. Amândouă stăm cu ochii la streaşina cu vrăbiuţe şi adormim cu ele în gând. Când ne trezim, bunica ne îmbracă cu hăinuţe curate şi ne lăsa să ne jucăm prin bătătură. Primul meu gând când ies din casă este să mă duc la gâldanul raţelor şi să mă bag acolo, sau să mă duc în fundul grădinii, unde bunica pune cenuşa pe care o adună din sobă. Mă aşez pe ciuci, iau cenuşă cu pumnii şi îmi pun în cap. Bunica vine ca un nor de grindină, iar ochii îi fulgeră. Bate crivăţul dinspre bunica! Mai întâi mă smuceşte de umăr, apoi mă apucă de ureche şi-mi zice: ”Fir-ai închinată să fii! Ia uite la ea ce face! Doar te primenii!” Şi mă ia de mână, ducându-mă în casă, unde mă schimbă de hăinuţele pe care tocmai le murdărisem…

Viaţa este un miracol! Fiecare zi care începe – împrăştiindu-şi geana de lumină peste lume – este un dar, pe care divinitatea, în nemărginita ei iubire, îl revarsă peste noi. Noaptea, după rugăciune, la mijloc între bunici, mă adoarme sforăitul lor uşor şi teama de ”bau-bau” pe care îl bănuiam aproape. Nu aveam nici o grijă, dar erau vremuri de înţeles mai târziu. Puncte şi pete de lumină clipesc şi se sting, se fugăresc, se contopesc şi iar se sparg prin iarbă, sub regia soarelui ce îşi trimit razele prin frunzişul copacilor. Este micul joc de zi cu zi al luminii, precedând marea demonstraţie de iluzionism a cerului.

Cu toată răutatea oamenilor, primăvara vine la vreme şi seamănă în suflet speranţă şi bucurie. Şi aduce atâtea flori! Zilele acestea de primăvară, când materia se pierde în raze şi sufletul în amintiri, renasc în noi toate visurile de până acum. Martie este anotimpul care vesteşte trezirea la viaţă. În curţile oamenilor de la ţară, se dă foc la gunoaiele de prin ogrăzi. Primăvara ne face să ne simţim adolescenţi, să ne purtăm nebuneşte, indiferent de vârsta pe care o avem, să uităm de orice încrâncenare, oricât am fi de supăraţi, oricâte greutăţi ne-ar apăsa sufletul şi oricât ger au turnat în inimile noastre lungile nopţi ale iernii. E bine să ne aşezăm în faţa ferestrei cu mintea deschisă, să încuiem toate grijile undeva, să dăm frâu liber speranţelor şi să ne potrivim ceasul după mersul furnicii prin iarbă. Atunci, când viaţa pulsează mai cu putere, te bucuri de culorile crude şi foarte curate şi de respiraţia pământului. Primăvara înverzesc pădurile, iar zumzetul albinelor stăpâneşte tăcerea începutului amiezii. E o zi superbă pentru meditaţie!

Gândul mă duce în trecut, la anii copilăriei, din care rup câteva imagini cu mine şi copii care veneau la noi, la poartă, unde jucam fotbal, sau imagini cu mine când fugăream câinii cu pietre, sau băteam băieţii şi veneau plângând la tatăl meu, zicându-i: ”Nea Petrică, mă bătu Gabi!” Părinţii scandalizaţi (mamele, în special) o vizitau pe mama ca pe o atracţie turistică! Mama ne-a iubit şi apărat cu o capacitate uluitoare de dăruire şi iertare. Tata ne-a învăţat pe amândouă ordinea şi disciplina. Au fost oameni cu principii de fier, au sfidat adversitatea. Eram un băieţoi! Sora mea – Violeta – era o fire liniştită, retrasă, şi ordonată. Eu mă născusem cu o imensă capacitate de a iubi, de a spune adevărul în faţă, de a fi devotată familiei şi de a fi cinstită cu mine însămi, însă eram tare zburdalnică.

Mă uit în oglindă: ”Ce mare mi-a crescut părul!” Mi-aduc aminte când eram o copilă, că tata mă ducea la frizer să mă tundă. Îmi ţiuiau urechile de cântecele sprintene ale foarfecelor, iar buclele castanii ale părului meu, cădeau în valuri mici şi plângătoare, înfiorându-mi obrajii. Închideam ochii şi începeau să îmi picure lacrimi pe obraji.

Când eşti copil, te joci pe lângă casă, dar când mai creşti, mergi la şcoală alături de alţi copii. Când am ajuns pe la 15-16 ani, mergeam la teatru, la film, sau în excursii cu colegii sau prietenii.
Dorul de pribegie zvâcnea din mine, ca vântul mării în pânzele catargului. Întâmplarea a făcut să merg pentru prima oară la munte, la şaisprezece ani. Eram în ajunul plecării. Am lăsat pe mama să-mi rânduiască lucrurile şi am ieşit afară să-mi răcoresc fruntea în bătaia vântului.

Era o drumeţie cu tot ”tacâmul” – stabilirea echipei, a traseului, studiul hărţilor despre zona respectivă, strângerea echipamentului necesar, a alimentelor… Şi, pentru ca totul să fie cum trebuie, am ales un traseu pe Munţii Făgăraşului, prin Curtea de Argeş – Valea Topologului. Totul a fost în regulă, până în momentul plecării când, prietena mea Mariana nu a mai venit la gară, dar mamei nu i-am spus că nu m-ar mai fi lăsat nici pe mine. De cum am ajuns acolo, a început aventura. Vreo jumătate de ceas am stat de vorbă cu un moşneag care ne-a iscodit cu întrebări meşteşugite. Până la urmă a oprit un căruţaş pe care-l cunoştea şi l-a rugat să ne ajute. Am mers cu căruţa care ducea fân pentru animale, apoi cu un camion ce transporta fiare vechi. În final, am mers cu un microbuz rătăcit pe drumul forestier, ce însoţea Topologul şi care ne-a scos – în cele din urmă – în punctul, în care se despart drumurile ce urcă şi duc pe Negoiul.

Am făcut focul după ce am montat cortul şi ne-am încălzit ceva să mâncăm. Era pentru prima dată când mâncam o conservă de costiţă cu fasole. Prima noapte lângă foc! Am stat de vorbă până s-a luminat de ziuă. Aşa ceva nu se uită toată viaţa. Doar lumina focului lăsa să se vadă cortul montat ceva mai încolo de foc. Cerul era o spuză de stele. Era aşa cum nu-l mai văzusem până atunci şi cred că privindu-l, m-a trecut pentru prima oară un fior de teamă de necunoscut.
Nu mai eram copil şi trebuia să învăţ să mă apăr singură. M-am întins pe sacul de dormit cu faţa în sus. Soarele se zărea printre crengile brazilor. Am închis ochii şi, am simţit – mai bine, mai aproape – căldura soarelui, râzându-mi pe faţă. Am deschis ochii şi uitându-mă în sus, la pomi, mi se părea că văd sufletul şi fericirea mea oglindite în ochii cerului de un albastru deschis. Era aşa de bine şi în mine şi afară!

Aveam la mine un amărât de radio de la care ascultam muzică şi mă pătrundea o senzaţie difuză, un sentiment inefabil care mă reducea la o sumă de vibraţii şi de sonorităţi învăluitoare. Nici nu ştiu cum aş putea să descriu prin cuvinte, cum vibrează tot corpul! Merită să trăieşti numai pentru aceste clipe când, ascultând o melodie, toate rănile sufletului, toate lacrimile nevărsate se adună şi se topesc într-un avânt melodios şi într-o caldă şi sonoră petrecere pe cinste.

În oceanul meu lăuntric, picură tot atâtea lacrimi câte vibraţii mi-au imaterializat toată fiinţa mea prin muzica ce o ascult la radio, iar fericirea mea este năpădită de strălucire, de bucurie, încât, adunate toate, mă încântă într-o beatitudine de nedescris.

Numai în muzică şi în iubire există acea voluptate, când simţi că mori.

Ce voluptate se naşte la gândul că ,,ai trăit clipa”, deşi, moartea începe o dată cu viaţa – spunea un mare învăţat.

Sunt fericită că în mine palpită viaţa, încât ascensiunea ei este o explozie de bucurie si o nebunie de vibraţii. Sunt fericită şi sper să nu fiu tristă niciodată. E o mare bucurie de a învinge măcar pentru o clipă, tristeţea. Ce bucurie să poţi uita totul într-o beţie pe culmile munţilor, aici, unde mă aflu cu prietenii! E o noapte de vis! Din mijlocul firelor de iarbă stropite cu rouă, o orchestră de greieri cântă nestingherită. Aerul este foarte rece. Brazii înalţi, în foşnetul lor, parcă ascund cine ştie ce secrete.

După piesa care a luat sfârşit, a început o alta, mai frumoasă, o piesă de Mozart, ca remediu împotriva disperării, disperare pe care o simţim uneori, mai ales aici, în vârful muntelui. Deasupra noastră se risipea ca o perdea diafană, lumina îngheţată a lunii.

Până la urmă, răpuşi de oboseală, ne băgăm în sacii de dormit, iar somnul ne învăluie şi adormim cu susurul apelor Topologului ce răzbat de dincolo de pânza subţire a cortului nostru.

Primele raze ale dimineţii ne-au găsit pe jumătate adormiţi. Crengile de brad trosneau la adierea vântului, iar mirosul de răşină plutea în aer şi-ţi gâdilau nările. Ne-am strâns echipamentul şi am plecat pe drumul care ducea spre Negoi. E un aer curat aici, de nu-ţi vine să mai pleci înapoi la forfota oraşului lăsat în urmă! Eram aliniaţi unul câte unul pe o cărăruie ce tot urcă şi nu se mai termină, că obosisem de atâta mers pe jos. O fată din grupul nostru, nu ştiu cum a făcut şi a alunecat într-o râpă. De abia au scos-o de acolo. Era toată plină de sânge, că am început să plâng de frică să nu i se întâmple ceva rău. Se lovise la arcadă şi sângele îi curgea şiroaie. Norocul nostru a fost că eram aproape de oraş. Cineva de acolo a chemat salvarea şi au dus-o repede la spital. Nici nu vreau să îmi mai aduc aminte de faza asta! Până la urmă, ne-am distrat cât am putut de bine, dar fata rănită a rămas în spital până a doua zi.

Din aşchii de vorbe şi firimituri de imagini, retrăiesc copilăria cu dragoste şi recunoştinţă. Îmi revărs sufletul ca un vânt departe şi cuprind într-o îmbrăţişare toate amintirile, pe toate locurile.

Mintea mă poartă cu treizeci de ani în urmă, la căsuţa unde crescusem. Desfăcându-mă de prezent, asist la evocarea imaginilor din copilărie, cu seninătatea unui spectacol străin… În faţa casei în care crescusem, la poartă, aştepta o maşină împodobită ca pentru sărbătoare. Poarta larg deschisă, parcă pândea pe cineva să intre sau să iasă. În curte, ca şi în stradă, e adunată lume multă; unii trec privind în curte, alţii vorbesc dând din cap sau ţinându-se de fălci.

Cel care pleca pentru totdeauna, lăsa în urma lui, doua fete de zece si respectiv doisprezece ani şi o soţie de treizeci şi trei de ani. Eu, când ieşeam în stradă, când intram în curte. Nu aveam voie să intru în casă, unde mi se spusese că nu mai este loc. Sunt strânse acolo toate rudele şi… popi… mulţi oameni îmbrăcaţi în negru. Pe unii nici nu-i cunoşteam. Eram tristă. Nu-mi plăceau cântecele care răsunau în casă şi nici mirosul de tămâie ce ieşea pe geam.

Moartea este un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat nouă, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, de jale, de disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după ajutor care nu poate veni de nicăieri.

Singura salvare, singura mângâiere, ar fi credinţa, dar cine nu are nici această lumânare în mână, ar putea să înnebunească la gândul nopţii veşnice! Cât de profund, nefericit este omul, al cărui suflet şi-a pierdut simplitatea! Şi nu mai puţin amar, nu mai puţin asemănător mustrării de conştiinţa, este şi gândul că, în timpul cât tatăl meu a stat în casă, în nefiinţă, erau în mine două fiinţe: una, fiica, sincer îndurerată, care-şi muşca mâinile ca să-şi înăbuşe hohotele de plâns, a doua, înţeleapta, care studia psihologia morţii. Eram convinsă că până în ultimele clipe ale vieţii, omul îşi păstrează toate trăsăturile de caracter.

Cât de îngrozitor este tot ceremonialul de înmormântare: catafalcul, lumânările, popii care tămâie mereu şi cântă! Te trec fiorii, ascultându-i. Cât de strident şi funebru este contrastul dintre viaţa care se naşte – verdeaţă, soare, ciripit de păsărele – şi… moarte!

M-am dus la mătuşa mea – tanti Maria şi, văzând-o că nu plânge, am lovit-o cu pumnii mei mici şi i-am zis: ”Plângi, fir-ai a dracului, că a murit tata!” Naşa – care mă ţinuse în braţe la botez – văzând scena, a venit la mine, m-a luat de mâna şi mi-a spuse:
– Hai, fata mea, să-ţi dau să mănânci, nu mai plânge. Hai, Violeta şi tu.
– Să vină şi mama – îi zisei eu.
– Vine mai târziu, acum are treabă.
– Ce treabă? – m-am smuci eu din strânsoarea mâinii şi m-am tras înapoi.
– Are… musafiri – şi o podidi plânsul, nemaiputând să zică nici un cuvânt.

Toată noaptea, mama stătuse la căpătâiul tatălui meu. Acolo era şi bunica mea, care lega nişte bănuţi în colţul batistelor. O mulţime de oameni au mers să-l conducă pe tata pe ultimul drum. Am aruncat o ultimă privire peste faţa lui, înainte de a pune capacul la tron. Ţineam cu mâinile amândouă de tron, vrând parcă să nu mi-l ia nimeni, dar mâini nevăzute mă luară pe sus şi mă suiră într-o maşină pentru a mă duce acasă. Mă deranja puhoiul de lume, pe faţa cărora se citea vioiciune. Egoismul oamenilor nu are margini şi sunt convinsă că cei mai mulţi dintre ei – când merg la o înmormântare – au un sentiment de o involuntară mulţumire, că nu lor li s-a întâmplat nenorocirea, că nu ei sunt cei îngropaţi.

A muri, înseamnă a te muta într-o stea!

Dumnezeu a creat lumea în aşa fel, încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu, iar când a creat omul, l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, însă diavolul n-are măsură!

Am crescut fără apărarea celui puternic, TATA! Când a murit el, mama nu împlinise treizeci şi trei de ani. De atunci, nimeni nu a mai văzut-o râzând. Tristeţea a împietrit-o; ea ne-a fost şi tată şi mamă. Ajutor nu am avut de la nimeni. Şi a muncit din greu pe un salariu de nimic. Făcea economii ca să ne ia nouă hăinuţe, şi… cărţi, şi… radio, şi… televizor. Sora mea, Violeta – de o parte şi eu de cealaltă – mergeam ca două păpuşi mecanice cu capetele plecate, împietrite de durere, alături de mama. Nici n-ai zice când ne vezi – mergând împreună – că suntem mamă şi fiice. Parcă desprinse de lume, starea noastră se degajă şi atinge înfiorător trecătorul. Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.

La şaisprezece ani eram o domnişoară dezorientată, complexă. Îmi plăcea necunoscutul. Eram curioasă şi nu mă dădeam de la nimic în lături. Reparam orice se strica prin casă. Mă suiam pe stâlpul de telegraf şi făceam lumină în casă, deoarece se întrerupea atunci când bătea vântul sau se punea ploaia. Luam un băţ, băteam un cui la un capăt al băţului şi de el legam o liţă, iar la capătul celălalt al liţei făceam un laţ şi o legam de firul de tensiune. Atunci, mama îmi spunea: ”Hai, dă-te jos de pe stâlp, că se făcu lumină în casă”.

Adeseori mă întrebam dacă sunt pregătită pentru viaţă. Nu era uşor de răspuns la această întrebare. În fiecare seară dădeam câte o declaraţie în faţa propriei conştiinţe: ”Ai făcut bine ce ai făcut? Ai făcut destul? Ce vei face mâine? Dar anul viitor?” 365 de zile pe an clădeşti, construieşti mereu… Mai şi dărâmi câteodată şi o iei de la început. Te lupţi cu tine însuţi, te zbaţi pentru o idee, pentru o prietenie, iubeşti, suferi, într-un cuvânt, exişti ca om. Faptele tale, mai bine decât gândul tău, arată dacă eşti destul de pregătită pentru viaţă.

Atunci când eram un copil îmi amintesc cu emoţie de momentele în care simţeam că toată lumea e a mea. Toate sunt legate de chipul mamei şi de prezenţa ei discretă şi liniştitoare. Întotdeauna m-am simţit protejată atunci când o ştiam în apropiere. Îmi spunea mereu, când se odihnea între două treburi gospodăreşti: ”Important este să nu-ţi doreşti niciodată lucruri pe care nu le poţi avea şi să accepţi fără să crâcneşti tot ce consideră Dumnezeu că trebuie să ţi se întâmple. Ai să vezi că nu e aşa de complicat cum ţi se pare. Cu timpul te obişnuieşti cu orice. Omul poate duce mai multe decât crede el”.

Nu mă îngrozisem de străşnicia luptei care mă aştepta. Un optimism îndrăzneţ îmi dăduse o încredere oarbă în destin. La nevoie mă voi târâ pe brânci, sau mă voi căţăra cu unghiile, voi plăti cu sânge răscumpărarea unei fărâmituri de fericire pe acest pământ şi nu mă voi da bătută, decât o dată cu moartea!

Într-o dimineaţă, mama ne găti cu hăinuţe pe care ni le dădea numai de sărbători şi am întrebat-o:
– Unde mergem?
– Mergem la biserică.

Eu mă împotrivii ştiind că acolo e fum mult, iar popii mi-l luaseră pe tata.
– Eu nu merg – şi începui să plâng. Nu-mi place acolo.
– Azi e sărbătoare mare – mă mângâie mama pe păr. E Înălţarea! Se deschide cerul şi tatăl tău te va putea vedea – îmi mai spuse ea.

Auzind toate astea, am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât la biserică. Aici, nu am văzut nimic; nici pe tatăl meu, nici cerul deschizându-se şi mă pusei pe plâns.
– M-ai minţit – îi zisei mamei. Nu te mai iubesc!

Lacrimile mocnite mi se strângeau treptat în suflet. Adormisem – căzând cu faţa pe cuvertura de pe pat – şi, privindu-mă, ziceai că sărut mâna somnului.

Când eram mici, nu existau jucării ca acum; ne făceam păpuşi din cârpe şi ne jucam cu ele, sau desenam nişte bani din hârtie şi mă jucam de-a vânzătoarea cu sora mea; eu eram vânzătoarea şi ea, unul dintre cumpărători. Puneam în sticluţe mici apă şi ziceam că e ulei, în cutiuţe nisip şi ziceam că e zahăr, adunam pietricele şi le puneam în borcănaşe şi ne imaginam că sunt bomboane.

Mi-au trecut multe lucruri prin cap. Mi-aduc aminte că prindeam broaştele şi le tăiam pe burtă cu o tablă ruginită, apoi le îngropam. Aveam tot timpul mâinile şi picioarele pline de negi şi râie pe care mama mi le trata cu diferite soluţii. Sau mă urcam în pruni – aveam grădina plină de pomi fructiferi: pruni, meri, peri, gutui, smochini, duzi şi nuci. Mâncam până mă săturam şi mă apucam să cânt de răsuna toată strada, după care mă dădeam jos, umpleam poala cu fructe şi ieşeam afară la copii să le dau şi lor. Căzuse lângă mine o nucă speriindu-mă şi rămase acolo, amărâtă, cu craniul ei pleşuv ieşit din broboada verde. Luam câte două cireşe lipite printr-o codiţă şi le puneam după ureche, făcându-mi cercei din ele. Aşa făceau toate fetele. Seara, ne strângeam toţi copii de pe stradă, la noi, la poartă şi făceam focul, unde coceam cartofi luaţi pe furiş de acasă, corcoduşe, sau porumb – fiecare ce putea să aducă. Ne jucam pituluşul ”în canal”. Prin faţa casei trecea un râu, cu o apă foarte limpede şi cu multe pietricele în ea; de o parte şi de alta a râului, era o bordură de ciment, pe care puneam o scândură şi treceam ”canalul în partea cealaltă”, unde era cât vedeai cu ochii, numai câmpie. Toată ziua ne jucam acolo. Părinţii ieşeau la poartă şi se întrebau unii pe alţii: ”Copii noştri unde or fi?” O vecină, care ne văzuse, răspundea: ”Sunt în canal!” Doamne, mi-e dor de mine cea de odinioară şi de timpurile acelea!

Cad pe gânduri! Gândurile mă duc în trecut, la copilărie. Mereu mă întorc cu gândul acolo. Amintiri frumoase, le am de la bunica din satul meu natal, unde am copilărit. Stăteam în poala bunicii, privind şi înţelegând lumea dint-un loc în care nu se putea întâmpla nimic rău.

Seara, femei bătrâne, arse de soarele de la câmp, se adunau la poarta bunicii; unele cuseau, alegeau fasole, altele torceau din fuior sau pur şi simplu, stăteau de vorbă. Noi, copii, ne jucam prin preajma lor. Mă uitam la mâinile bunicii, noduroase şi bătrâne de-atâta muncă… Nu stăteau nici o clipă. Ascultam în poala bunicii poveşti în timp ce mă legăna, îmi cânta sau vorbea cu vecinele despre ce fată s-a măritat, cine a mai murit, cine s-a îmbătat sau şi-a bătut nevasta. Învăţai acolo, la poartă, seara, ce se face şi ce nu se face, ce e bine şi ce e rău, învăţai sfiala, bunul simţ şi cum să fi în rând cu lumea.

Îmi plăcea să citesc mult şi credeam în ceea ce citeam. Comparam acţiunile mele cu cele citite şi deseori mi se părea o asemănare foarte plauzibilă. E mult de atunci; şi azi îmi place să ascult poveşti şi destine… Minuni de copilărie trecătoare şi totuşi statornice în memoria mea nepărăsită de trecerea anilor, în căutarea echilibrului, cu promisiuni schimbătoare, alături de fericiri închipuite sau reale… Amintiri… Amintirile au legile lor ciudate.

Îmi aduc aminte, că mama mă trezea de noapte să merg, să stau la coadă pentru a lua carne şi mezeluri. Când ajungeam acolo, era închis iar la uşa magazinului aşteptau deja câteva persoane. ”Când or deschide?” – întreb pe cel de lângă mine. ”Mai e juma’ de oră” – îmi zice un nene, uitându-se la ceas. Nu am de gând să aştept atât. Mă duc acasă şi după zece minute mă întorc de teamă că nu o să mă mai recunoască cei de acolo. Cei din faţa mea discutau, dar cuvintele lor se opreau în aer, la un metru de mine. Încet, încet, alţi şi alţi oameni se aşezau în spatele meu, la coadă. Devii insignifiant în coada care se formează. Dacă stau să mă gândesc care este simbolul comunismului, ei bine, nu este secera şi ciocanul, ci coada asta care se formează în fiecare zi. Cel mai fericit este cel care se află în faţă şi o mare de oameni progresiv mai frustraţi pe măsură ce coada avansează.

Este ciudat că în mintea mea, comunismul doreşte să facă toţi oamenii egali, perfect egali, printr-o structură care este tocmai contrariul aceste idei. Coada în sine nu este dreaptă; întotdeauna este un câştigător – primul din coadă – întotdeauna este unul care pierde – ultimul – şi nimeni nu este egal cu nimeni.

Veneam de noapte ca să pot apuca ceva, că se ”dădea” repede. Tot aşa procedam şi când mă duceam să iau lapte; stăteam de pe la patru-cinci dimineaţa, ca să apuc lapte şi iaurt, sau chiar de la două noaptea, până într-o zi când m-am împrietenit cu gestionara, dar ca să pot obţine ceva (carne, mezeluri sau lapte şi iaurt), trebuia să-i aduc un pachet de Kent, gestionarei.

Uneori nu mă puteam trezi de noapte şi găseam o mulţime de oameni la coadă şi mă apuca ora douăsprezece când ajungeam în faţă, dar marfa se termina şi plecam acasă aşa cum venisem. Şi-mi venea să plâng…

Coada avea o viaţă a ei. Iniţial, extrem de răsfirată, oamenii vorbeau între ei după care, anticipând venirea maşinii cu carne, mezeluri, lapte sau pâine – coada se strângea pe măsură ce, din ce în ce veneau mai mulţi oameni. Începeau certurile, ţipetele – mai erau şi unii care se băgau în faţă de oarece cineva le ţinuse rând… Dacă aveai norocul să înceapă ploaia şi nu ţi-ai luat umbrela, aveai oricum parte de acoperirea unei umbrele apropiate.

Spui un banc şi toată lumea ascultă… Era normal – pe atunci – să stai la coadă ore întregi. Era un mod de viaţă.

Dacă ar fi să scriu acum tot ce am trăit în copilărie, nu mi-ar ajunge câţiva ani. Gândurile mi se îmbulzesc năvalnic spre coala încă albă, dar se opresc strivite sub propriul tumult în îngustimea peniţei de stilou.

M-am întrebat adesea ce s-ar întâmpla dacă nu am avea nevoie de nimic pentru a scrie, iar gândurile s-ar aşterne pe hârtie de cum au apărut? Cred că ar fi mai multe cărţi decât există deja acum.

Afară miroase a ploaie. A venit iute şi a plecat la fel de iute, uitându-se înapoi de după dealul Bucovăţului, zâmbind dintr-un curcubeu. Somnul ne învăluie cu puterea lui magică şi ne poartă pe aripa lui, iar noi ne supunem fără să mai putem scoate un cuvânt.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Georgeta Nedelcu in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »