Şedinţa de spiritism
Trecuse de ora două când maistrul Aldea observă că Stamate, căruia tot atelierul îi spunea Păcălici, îşi lăsă strungul să meargă în gol şi ieşi în curtea interioară. Mai făcuse el şi în alte nopţi la fel că deh, lucrul în tura de noapte e mai greu şi se întorsese când se crăpa de ziuă, mirosind a băutură.
E drept că el, maistrul, pusese în mai multe rânduri nişte „boboci” să-l urmărească dar pe ăştia cu caş la gură, nu poţi să te bizui niciodată.
– Meştere, după ce a trecut de magazie, a intrat pe holul dinspre cantină, dar acolo nu e lumină şi l-am pierdut din vedere.
Azi aşa, mâine aşa, până când şi-a zis că ori nu sunt în stare de nimic, ori s-au dat şi ei de partea lui şi îşi râd împreună de el.
Personal înclin să cred că se întâlneşte cu alţi ciraci de la lăcătuşerie şi beau sau dorm prin vreun cotlon ascuns. Ori joacă bâza cum auzise el într-o şedinţă lărgită unde fusese şi el invitat dar i se atrăsese atenţia să nu ia cuvântul.
Şi cu toate astea, pe Păcălici nu îl prinsese nimeni în flagrant.
Aşa că îl lăsă să se depărteze spre ieşire şi se luă tiptil după el. „Eu sunt şulfă bătrână şi cu mine, nu ţine!”
Din curtea interioară o luă spre hala de finite, o ocoli şi se uită cu mare băgare de seamă în cabina unei camionete rezemată de peretele sculăriei, apoi începu să se învârtească împrejurul ei nehotărât.
Camioneta, rosti meşterul gânditor şi, prinzând un moment când Păcălici se depărtase spre capătul aleii uitându-se la ceas – acum era sigur că aştepta pe cineva –, se căţără fără zgomot pe platformă şi aşteptă lungit pe burtă. Tocmai la timp ca să vadă prin geam că lui Păcălici i se alăturase unul mărunt cu faţa smolită pe care nu-l cunoştea şi se urcară amândoi în cabină.
– Gata, Piticule, scoate banii şi să trecem la treabă.
– Eu scot banii, dar mie să îmi spui la fix, nenicule, dacă mă înşeală Fira. Te legi sau nu?
– S-a făcut. Banii şi gata!
Piticu scoase banii, Păcălici îi numără şi pocni nemulţumit din degete:
– Mai vreau trei sutare.
– Îţi mai dau trei sutare, dar dacă mă-nşeală Fira, îmi spui cu cine?
– Cum te văd şi cum mă vezi, dar banii că mă grăbesc.
Meşterului nu îi venea să-şi creadă ochilor şi urechilor şi de-abia se stăpânea să nu izbucnească în râs.
Va să zică din ăştia îmi eşti, Păcălici al meu. Păi asta are să te cam coste niţeluş. Cine câştigă aşa de uşor banii, îi şi pierde la fel de uşor.
Păcălici îndesă şi restul în buzunarul salopetei lângă ceilalţi şi pe urmă solemn:
– Acum să fii atent.
Întinde mâinile cu degetele răsfirate spre parbriz:
– Ochii la maestru’ şi fără cârâială că se lasă cu zbor neprogramat.
– Cum zâseşi?
– Dacă nu taci, ai parte de uşuială.
Piticu dă din cap în semn că a înţeles. Se face linişte.
– Tată mare, tată maaare, vinooo să stăm de vorbă la sculărie.
Aha. Meşterul începuse să priceapă cum stau lucrurile. Uite cum îşi câştigă Păcălici banii de băutură.
– Tată mare, vino să stăm de vorbă la sculărie. Mă auzi? la sculărieee!
– Am venit taică, rosti meşterul apăsat şi mai târziu îi fu greu să îşi aducă aminte care din cei doi ieşise prin portieră izbind-o de ţâţâni şi care trecuse prin parbriz făcându-l ţăndări. Sigur e că Piticu s-a oprit la punctul de pază militarizată, cu ochii cât cepele, dând din mâini, cu spumă la gură, dar nimeni nu înţelegea ce voia el să spună:
– Tata mare, tata mare, dar Fira… Banii mei, banii mei!
În timp ce Păcălici a alergat într-un suflet până la cabinetul medical unde a mai apucat să spună înainte de a leşina:
– Bunicul, bunicul… Aoleu, mai iute ca Interpolul. Aoleu… mai iute ca pompierii! Bunicul…
1 voturi
Încarc...