Scrierile lui Cincinat Pavelescu aduc dovada că şi pe vremea sa, unii dintre oamenii de cultură trebuiau să apeleze la sprijinul bănesc al semenilor lor pentru a-şi putea publica operele. Se pare însă că nu le era cunoscută denumirea de sponsorizare, anglicism apărut la noi după al doilea război mondial şi pe care n-o întâlnim în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1975, în Micul dicţionar enciclopedic din 1978, nici în Dictionaire actuel de la langue française, apărut în mai 1995, Flamarion, ci dedus din Dicţionarul de neologisme, ediţia III, publicat în Editura Academiei, Bucureşti, 1978 de către Florin Marcu şi Constant Maneca, pagina 1014, în care este amintit doar termenul de «Sponsor s.m. (anglicism) persoană care răspunde de turişti; protector, garant.»
Abia în anul 1911, la aproape 40 de ani de viaţă şi la peste 3 ani de când era primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, magistratul Cincinat Pavelescu publică, în sfârşit, primul şi unicul său volum de poezii, la îndemnul prietenilor şi pe cheltuiala unui binefăcător, volum care a fost foarte bine primit.
Poetul, prozatorul, şi traducătorul Mihu Dragomir – pe numele său adevărat înscris în certificatul de naştere, Mihail C. Dragomirescu se năştea, în 24 aprilie 1919, la Brăila într-o familie de învăţători. Fiind elev în clasa a III-a, «editează», cu banii de buzunar (2 lei), o «revistă» intitulată „Lumea copiilor”, scrisă şi desenată de mână. Tirajul a fost de doar două exemplare: unul pentru colecţia «redacţiei», al doilea, pentru sora sa, singura abonată.
În anul 1929 devine elev, timp de patru ani al Liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, perioadă în care participă la concursuri literare, ia lecţii de muzică, compune jocuri de cuvinte încrucişate şi colaborează la revistele Rebus, Curentul jocurilor şi Revista jocurilor. Începând cu clasa a V-a este transferat ca intern la Liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti, unde înfiinţează Asociaţia rebusistă Gheorghe Şincai, dar în toamna anului 1934 revine la Brăila la Liceul Comercial Petre Bancotescu.
Începând din 6 noiembrie 2009, vă recomandăm cu mare căldură noua producţie Disney după celebra „Poveste de Crăciun” („A Christmas Carol”) a lui Charles Dickens. Dacă vă este dor de sărbătorile de iarnă şi vreţi să vi le apropiaţi, cu greu se poate găsi o cale mai bună. Cunoscând fascinaţia pe care a exercitat-o de-a lungul timpului minunata creaţie a scriitorului englez, echipa care şi-a adus contribuţia la realizarea filmului respectă aproape neabătut litera cărţii, însă pune la bătaie toate noutăţile tehnologiei 3D. Privitorul devine un participant activ, absorbit pur şi simplu în universul magnific al unui desen animat captivant, în care actorii reali, făcuţi din carne şi oase, sunt metamorfozaţi în personaje uluitoare ce aparţin unei lumi care ne transcende timpul şi simţurile. Regia şi distribuţia sunt absolut extraordinare, iar spectacolul este unul complet, magic şi emoţionant, în voia căruia te poţi lăsa fără teamă, ca într-o vrajă desăvârşită. Şi spun asta ca un mare iubitor de filme dedicate copiilor care trăiesc în sufletele oamenii mari. Odată intrată în sala de spectacol, am străbătut Londra în lung şi-n lat, am făcut una dintre cele mai frumoase dintre călătoriile mele în timp, m-am trezit întinzând mâna după primii fulgi de nea văzuţi anul acesta, m-am lipit speriată de spătarul scaunului la vederea vreunei fantome şi am râs dând din picioare la sfârşitul păţaniilor sărmanului Scrooge. Filmul nu este recomandat celor care nu au încă 12 ani (şi susţin recomandarea), însă tuturor celorlalţi, le doresc, din inimă, vizionare plăcută. Şi „Crăciun fericit!”
Martori oculari ai ridicării Coloanei au rămas puţini, astăzi, la peste şaptezeci de ani de la consumarea evenimentului. Amintirile lor sunt cu atât mai preţioase. Unul dintre aceştia este mama mea, Ana Butulescu, femeie simplă din Preajba, care a intrat neinhibată în al nouăzecilea an al vieţii. E cel mai vârstnic locuitor nativ al satului Preajba, devenit între timp localitate componentă a municipiului Târgu Jiu.
Mama, ca orice om foarte bătrân, are unele probleme de memorie, când e vorba de întâmplările recente. Dacă o rugaţi să vă enumere toţi miniştrii din guvernul Tăriceanu, pe unii cu siguranţă nu-i mai ţine minte. Dar evenimentele, mari sau mici, înregistrate în copilăria, adolescenţa şi tinereţea ei par săpate cu dalta, adânc, în memorie. Poate să vă spună data naşterii, a căsătoriei şi a morţii pentru un număr impresionant de prejbeni, poate reconstitui arborii genealogici stufoşi ai unor neamuri de ciobani locali, precum Năgăra, Lăguţ, Ciocăzanu, Şerban, Sâiu, Luculescu, Moianu etc, fiind una din sursele cele mai prolifice ale lui Al. Doru Şerban, istoric neobosit al meleagurilor prejbene.
De aproape jumătate de veac am în bibliotecă, la loc de vază, un volum care, pe muchea coperţilor groase, de carton acoperit cu pânză, are scrise patru cuvinte: Pavelescu, Topîrceanu, Teodoreanu, Epigrame. De fapt, la cererea întâiului său stăpân, în volum au fost legate trei cărţi: „Epigrame” de Cincinat Pavelescu, apărut în 1925 la Craiova, Editura Ramuri, „Parodii originale” de George Topîrceanu, ediţia a III-a, Iaşi, Viaţa Românească, 1927 şi Al.O. Teodoreanu, „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, cu o scrisoare inedită de la Dante Aligheri” volum care, „fiind refuzat de toate editurile din ţară, a fost imprimat mulţumită devotamentului unui grup de prieteni personali ai autorului la 9 Mai 1931 leat”.
Primul şi cel mai preţios dintre aceste volume este chiar al 150-lea exemplar, dintre cele 200 tipărite de Cincinat Pavelescu din acea ediţie, care conţine o epigramă inedită, datată 31 decembrie 1931, Braşov, şi un autograf localizat “Braşov 22 Decembrie 1932”, dat “Distinsului avocat şi om politic Mircea Ştefănescu, afectuos omagiu şi amintire de la Braşov, din ziua când mi-a făcut cinstea să vie în sihăstria mea din strada Neagră”.
După pilda prietenului nostru comun Rică Venturiano, fost-am şi eu, prin anii 1952-1957, „Studinte-n Drept şi Publicist” la Universitatea din Bucureşti.
Printre colegii de redacţie îi aveam pe viitorii jurnalişti Ion Arcaş, Ion Bucheru şi Cornel Tabacu, cei care s-au folosit de prilejul sărbătoririi revelionului pentru a pune la cale şi realiza apariţia, la 27 decembrie 1956, a unei pagini cu epigrame care – ca să nu se poată spune că ar fi fost adresate cine ştie cărui conducător de partid sau de stat – au fost dedicate colegilor şi colaboratorilor truditori în redacţia noastră. Aşa s-a întâmplat că am fost şi eu băgat în seamă cu absolut realele şi recunoscutele două slăbiciuni: fizică şi epigramistică. Dintre cele 2, reproduc aici catrenul scris de Ion Bucheru, (semnat „un fost colaborator” întrucât – de câteva luni – devenise redactor la „Viaţa Studenţească”):
Lui Culicovschi (jurist) care a comis o epigramă:
Ţi-am fotografiat catrenul,
Chiar ţi l-am pus parol! în ramă
Dar trebuie o pledoarie
Să mă convingi că-i epigramă!
Scrierile lui Cincinat Pavelescu aduc dovada că şi pe vremea sa, unii dintre oamenii de cultură trebuiau să apeleze la sprijinul bănesc al semenilor lor pentru a-şi putea publica operele. Se pare însă că nu le era cunoscută denumirea de sponsorizare, anglicism apărut la noi după al doilea război mondial şi pe care n-o întâlnim în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1975, în Micul dicţionar enciclopedic din 1978, nici în Dictionaire actuel de la langue française, apărut în mai 1995, Flamarion, ci dedus din Dicţionarul de neologisme, ediţia III, publicat în Editura Academiei, Bucureşti, 1978 de către Florin Marcu şi Constant Maneca, pagina 1014, în care este amintit doar termenul de «Sponsor s.m. (anglicism) persoană care răspunde de turişti; protector, garant.»
Încarc...
8 voturi