Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.
– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?
Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.
– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.
– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.
Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.
„Restul e tăcere”, filmul lui Nae Caranfil, şi-a adjudecat în cadrul Galei decernării Premiilor Gopo 2009, care a avut loc în seara de 2 martie la Fratelli Studios, nu mai puţin de 9 statuete, printre care se numără premiul pentru Cel mai bun film – înmânat producătorului Cristian Comeagă – şi premiul pentru Cel mai bun scenariu – primit de Nae Caranfil. Compozitorul francez Laurent Couson, autorul coloanei sonore, a cucerit trofeul pentru Cea mai bună muzică originală. Couson este primul francez care cucereşte un trofeu Gopo la o categorie competitivă.
“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor”
(Calistrat Hogaş)
Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.
Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
Fragmente din lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti”, semnată de Eugen Simion; capitolul al V-lea este dedicat lui Vasile Cârlova (4 februarie 1809 – 18 septembrie 1831), sub titlul „‘Valea tristă’ şi sentimentul securităţii”:
De lucruri, Cârlova se apropie totdeauna cu milă. O tristeţe fundamentală, care n-atinge, totuşi, proporţiile disperării, însoţeşte demersul său liric. O tristeţe şi o blândeţe care vor să ocrotească o realitate fragilă, ea însăşi tristă, evanescentă (ruinurile, păstorul întristat, filomila), supusă unei legi aspre: soarta […].
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Încarc...
9 voturi
17 voturi