Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.

– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?

Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.

– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.

– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.

Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.

Voci de reporteri, unele calde, unele maliţioase sau ironice, altele dure sau cu ton neutru, se aud venind de undeva dintr-un întuneric care nu mai este uman:
– La Suceava… s-au dat carnete de şofer fără examen. Carnagiu pe şoselele României… morţi ca în războiul din Irak… La Cluj… stomatolog italian… O bancă spartă la Braşov… O mamă şi-a aruncat copilul într-un toberon… O tânără s-a aruncat… şi… paralizată… La Roma a fost violată… Un politician a fost acuzat că…. lumea interlopă… Ieri Romănia a câştigat litigiul privind rezervele de pe platoul continental… insula… Astăzi s-a aflat că, încă din anii ’90… şi a fost dat unei firme de apartament…

Banda zilnică pusă de massmedia a transformat creierul meu într-un instrument de înregistrare-redare, dereglat, din care nu mai reuşesc să înţeleg, de multe ori, nimic. Am devenit o maşină umană, nici măcar capabilă să mai poată constata dacă exist şi trăiesc într-o lume reală din afara mea sau într-una imaginară din mintea mea.

Dezumanizarea omului nu provine numai din faptul că este depăşit şi că de multe ori nu mai poate controla şi subordona progresul tehnic, ci şi din faptul că nu se poate lipsi raţional de acesta şi de consecinţele negative ale acestui progres. Cu cât fiecare în parte nu mai avem timp de propria persoană, pentru adaptabilitate, pentru a putea înţelege şi corela reacţiile noastre cu schimbarea habitatului natural, ucis încet şi sigur zilnic, cu atât devenim mai izolaţi. Efectul? Un fenomen de sigurătate care se accentuează progresiv uneori, ceea ce duce la o şi mai mare îngrămădire de indivizi, care devin din ce în ce mai singuratici, mai agresivi, într-un ocean de necunoscuţi. Siguranţă artificială într-un ocean în care dispărem şi nu mai contăm ca indivizi. Euforia existenţei în marea mulţime, cu o existenţă într-o singurătate ucigaşă, cu contractarea timpului până la absurd, face ca viaţa noastră să fie din ce în ce mai o mult o iluzie prin care trecem rapid.

Ceva straniu de greu şi îmbâcsit împiedică gura mea să respire aerul. În noapte, urechile-mi vâjâie, percepând un huruit de monstru plin de fiare care se târăşte într-o nesfârşită teroare.

Cerul plumburiu pare otrăvit de norii gălbui ce se ascund în masa compactă şi neagră, nori ce atârnă în zdrenţe spre orizontul luminat de farul uriaş al monstrului îndreptat spre cer. O minusculă gâză mă sâcâie căutând spre faţa mea salvare. Praful şi mirosul de cauciuc încins şi asfalt îmi irită traheea. Scurt, icnesc şi tuşesc. În zare un fulger coseşte şi retează jumătate din masa neagră şi compactă de nori plumburii. Mă simt greu, strivit, un nimic în interiorul acestui monstru. În echilibru precar, stau pe marginea bordurii uitându-mă la coloana, care ca un şarpe fără cap şi coadă, se târăşte prin faţa mea. O lumină pitică roşie, undeva pierdută dincolo de ochii mei, de trecerea de pietoni, sclipeşte a verde dur. Fac pasul înainte, în noapte. Brusc o frână şi:
– Ce Dumnezeii mă-tii, mă boule, nu vezi că ai intrat în roşu?

Voce răguşită, voce cu tupeu, voce din spatele unui geam de bolid, plină de ea, de am crezut că este o tanchetă de război.

Holbez ochii înainte şi văd tot verde. A înebunit bolidul sau oare eu? Îmi fac vânt înainte şi gândesc: fie ce o fi, că ştiu, că încă nu am orbit la 30 de ani.

Păşesc ca un cangur, ţopăind spre celălat capăt al infernului pe care trebuie să-l traversez. Simt un cârcel în stomac. Uff, nu am mâncat mai nimic astăzi. Cafeaua şi ţigările mi-au ţinut tovărăşie şi încordarea maximă a nervilor, pentru rezolvarea problemelor de serviciu. Ah, m-am lovit de ceva în mers!

– Eii… nu vezi înaintea ta? Dai buluc, aşa, crezi că eşti pe câmp? M-ai lovit în umăr rău de tot.

Mă uit şi văd că în graba mea, am izbit o frumuseţe de fată, cât pe aci să o trântesc jos.

– Mă scuzaţi, dar fără să vreau.

Mă grăbeam să nu fiu surprins pe roşu. Dintr-o dată parcă am intrat într-un tunel al tăcerii. Fata a dispărut ca o nălucă printre trecători. În sfârşit am ajuns pe partea cealaltă a infernului. De sus se vede un ecran uriaş mulat pe colţul clădirii din faţa mea, pe care scrie repetabil şi obsesiv:
– Consumaţi cipsurile Nigero. Conţin minimul de calorii. Puterea voastră în cipsurile Nigero.

Ceva ce seamănă a copac, dar negru în negreala nopţii, se profilează cu crengile lui pe o parte din clădirea din faţă, ca nişte coarne din lumea cea rea de apoi. Un gând fulgerător mă conştientizeză. Oare nu o fi aici această lume? Nu m-am depărtat mai mult de câţiva metri de şarpele întunecat, când aud un şuierat, un scârţâit teribil, un vaiet şi o frecare plânsă şi dureroasă de cauciuc urmată de o bufnitură. Mă întorc fulgerător. Un monstru negru ca cel din care am auzit Dumnezeirea, ca un taur cu botul în pământ, oprit brusc, a rămas suspendat în timp, cu spatele ridicat în sus şi o mogâldeaţă zburând prin aer spre mine. Timpul a încremenit. De câte ori rememorez acea clipă, parcă am rămas agăţat acolo o veşnicie, în acea clipă, pentru a simţii pentru todeauna aceea tragedie. Am simţit cum întreaga greutate a monstrului se prăbuşeşte peste mine. Am simţit ghearele lui cum îmi pătrund în inimă. Am simţit pieirea totală şi inreversibilă a tot ce este uman în universul meu. Am înţepenit pe vecie în acea clipă.

Bolidul cu geamuri fumurii, ca o matriţă, a violat şi imprimat imaginea morţii pe ochii mei, pe inima mea, pe sufletul meu.

Capul meu întors priveşte hipnotizat chipul şi faţa imobilă, a celui de la volan, care nici nu catadicseşte să se dea jos sau să facă vreun gest. De undeva ca prin vis aud o bufnitură, ca de dovleac ce se sparge şi ochii îmi sunt inudaţi de o pată neagră ce se lăţeşte cu repeziciune, lângă mogâldeaţa chircită ce zvâcneşte, o dată, de două ori şi… apoi…

O sirenă urlă, făcând sunetul un elastic care se subţiază undeva în adâncul creierului meu. Voci, sclipiri albastre de blitz, înjurături…

– Uită-te, domnule, nici nu se sinchiseşte, aud o voce de mintea mea izbită şi întinsă până la ecranul care parcă se prăbuşeşte cu lumina peste mine, până la ceea ce nu mai sunt, până la cel ce nu mai vreau să fiu, să nu mai fiu om. Să fiu Dumnezeu, să pot îndrepta, să pot tăia acea fracţiune de timp, să o arunc în iadul veşnic, spre ardere…

Mă trezesc undeva la o măsuţă, cu un pahar cu un lichid gălbui, cu gheaţă în faţa mea. În stânga, voci vesele şi coloane de fum ce se rostogolesc în fuioare estompate.

– Şi să vezi, dragă, la probă. Ce mai! Ştii… silueta mea nu are cusur. Ăla holba ochii la fundul meu, de parcă atunci vroia să mă posede, acolo pe podium. I-am aruncat o privire de femeie care nu are timp să mai aştepte, să moară-n fericire. S-a ridicat şi, dacă nu-l trăgea de mână colega din juriu, chiar că cine ştie ce se întâmpla. Şi uite că aşa am devenit vedetă. Eii… după aia am stat cu el vreo două luni şi s-a plictisit. Ăştia-s bărbaţii, dragă. Da’ nu-i problemă, că şi eu îl îlocuisem ceva mai demultişor.
– Şi te mai duci la cursuri? Parcă ziceai că vrei să… ? Hai, tu, că doar nu vrei să te văd îmbracată în taior şi fustă, cu o mutră serioasă, cu ochelari pe nas… cu geantă neagră…
– Nu, dragă. Nici nu te gândi la aşa ceva. Însă ştii tu, că impresionează să ai la C.V.. Eşti privită cu respect în patul oricărui barosan sau politician. Se simt şi ei că nu au de a face, chiar aşa… cu oricine.

Am avut dintr-o dată o senzaţie de vomă, cum nu am mai avut în viaţa mea. Simţeam tone de fum cum îmi perforau plămânii, mintea şi simţurile. Mă sufocam, mă înecam. Viaţa mi s-a părut ca un mostru în care eu mă târâiam ca un vierme. Schelete uriaşe vedeam, cu gheare întinzâdu-se pe pereţi, în lumina fosforescentă, iar pereţii credeam că erau construiţi în mine şi mă făceau rigid, ca un cadavru. Am dat pe gât tăria şi, brusc, am ţâşnit spre ieşire.

Nici astăzi nu-mi aduc aminte cum am ajuns acolo, cât am stat în acel bar şi dacă am plătit. De fiecare dată când îmi aduc aminte, simt gustul cocliu de tărie şi sânge în gură şi am senzaţii de vomă şi de ameţeală.

Unu, doi… Şi încă o dată… unu doi… Camelia, Mirela… Piciorul la înălţimea nasului! Hai, cu curaj… Într-o sală, undeva, fetiţe păpuşi minuni, în şir, în faţa oglinzii uriaşe, la bară, arcuiesc braţe de timp, pe sunet de univers şi parcă telepatic pata de sânge de atunci, îmi spune:
– Încă mai există speranţă!

4 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »