Luni, 11 mai 2009, Teatrul Odeon şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” prezintă un nou spectacol-lectură din cadrul proiectului „Dramaturgi de azi la Odeon”: „Allegretto Albania” de Stefan Çapaliku, în regia lui Cristian Dumitru. Distribuţia este alcătuită din Mugur Arvunescu, Irina Mazanitis, Relu Poalelungi, Nicoleta Lefter, Mircea N. Crețu, Cătălina Mustață, Dimitrii Bogomaz, Marian Lepădatu.
La spectacol sunt invitaţi dramaturgul Stefan Çapaliku şi dr. Luan Topciu de la Ambasada Republicii Albania la Bucureşti. Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.
A împărţit laurii pentru “Brokeback Mountain” cu Michelle Williams, Jake Gyllenhaal şi regretatul Heath Ledger, a trăit “infernul” modei lângă Meryl Streep în “Diavolul de îmbracă de la Prada”, a intrat în pielea lui Jane Austen în “Becoming Jane”, s-a aliat cu Steve Carell în misiunea “Get Smart”, iar acum ne surprinde în rolul profund şi impresionant care i-a şi adus nominalizări la Oscar şi la Globul de Aur: Anne Hathaway, acum pe DVD în “Rachel se mărită” (“Rachel Getting Married”), “cel mai bun film al anului” – după cum a scris David Edelstein în New York Magazine.
Super-producţia Disney „Mă dau în vânt după cumpărături” („Confessions Of A Shopaholic”), o comedie romantică bazată pe cărţile „Confessions of a Shopaholic” („Mă dau în vânt după cumpărături„) şi „Shopaholic Takes Manhattan” („Goana după cumpărături la New York„) de Sophie Kinsella, are premiera vineri, 3 aprilie 2009, în cinematografele Hollywood Multiplex Bucureşti Mall, Movieplex Plaza, Cityplex, Light Cinema, Cinema City Cluj, Cinema City Timisoara, Cinema City Iasi, Cinema City Bacau şi Lotus Oradea.
Rebecca Bloomwood (interpretată de Isla Fisher), proaspătă jurnalistă la un ziar financiar, se luptă atât cu dependenţa de shopping, cât şi cu teancul de facturi nemiloase. Unde mai pui că îi şi cade cu tronc Luke Brandon (interpretat de Hugh Dancy), colegul ei de redacţie – şi el dependent, dar… de muncă. Şi unde putea să înflorească o asemenea adicţie mai abitir decât în New York, una din capitalele modei, despre care Dancy spune: „Când filmezi pe străzile New York-ului e ca şi cum te-ai interna de bunăvoie la spitalul de nebuni!”
Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.
– Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?
Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.
– Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.
– Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.
Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.
Fragmente din volumul „Istoria literaturii italiene”, semnat de Francesco de Sanctis, apărut la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, în traducerea Ninei Façon:
Carlo Goldoni [25 februarie 1707 – 6 februarie 1793] era, ca şi Metastasio, un artist înnăscut. Ambii ar fi trebuit să devină, conform dorinţei celorlalţi, avocaţi. Goldoni a practicat chiar avocatura cu un oarecare succes. Dar la prima ocazie fugea la actori, până ce geniul lui firesc birui definitiv. Încercă mai multe genuri înainte de a găsi pe sine însuşi. Cele două celebrităţi a vremii erau Zeno şi Metastasio; drama în muzică era la modă. El scrise Amalasunta, Gustavo, Oronte, mai târziu Il festino şi câteva melodrame bufe; scrise şi tragedii, Rosmonda, Griselda, Enrico şi tragicomedii ca Rinaldo.
“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor”
(Calistrat Hogaş)
Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.
Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
Încarc...
