Cel mai aşteptat thriller semnat Dan Brown – „Simbolul pierdut” – a apărut în limba română la Editura RAO. Romanul continuă aventurile profesorului Robert Langdon, după „Codul lui da Vinci” şi „Îngeri şi Demoni”, şi este dedicat simbolurilor masoneriei. Volumul păstrează matriţa copertei originale, elegant codificată, şi oferă o incursiune fascinantă în lumea tainică a masoneriei. Acţiunea cărţii, desfăşurată în încăperile, tunelurile şi templele secrete din Washington D.C., se îndreaptă într-un ritm ameţitor spre un final cu totul surprinzător.

Romanul este o cursă fascinantă prin lumea simbolurilor şi a codurilor masonice care traversează întreaga istorie a capitalei americane, de această dată, la fel de bogată în simboluri ancestrale precum capitalele europene decodificate în romanele anterioare din această serie a lui Dan Brown Paris, Roma şi Londra. Aflat acum în cautararea simbolului pierdut, Robert Langdon se lansează alert în operaţiunea de salvare de la moarte a unui vechi prieten, un mason respectabil, Peter Solomon, şi o cunoaşte pe sora acestuia Catherine, o cercetătoare redutabilă în domeniul noeticii, ştiinţă nouă dedicată studiului gândurilor umane şi forţei acestora. Timpul acţiunii se concentrează în 12 ore de neuitat, presărate, după reţeta unică marca Dan Brown, cu repere şi explicaţii encicliopedice care traversează istoria omenirii. De altfel, suntem avertizaţi, încă de la început, că toate ritualurile, informaţiile ştiinţifice, operele de artă şi monumentele la care se face referire în roman sunt reale. De la arhitectură Capitoliului ori a Obeliscului, la Cifrul francmasonic, de la puterea gândurilor, la cele mai secrete descoperiri ştiinţifice legate de potenţialul studiului acestora în evoluţia umanităţii, se ţese o poveste inedită, pregătind un final surprinzător suspendat între ştiinţă şi credinţă.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Alexandru Uvra in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Aniversarea a o sută de ani de la naşterea lui Eugene Ionesco va fi sărbătorită în cadrul ediţiei a XV-a a Festivalului Naţional Studentesc de Teatru al Absurdului „Eugene Ionesco„, ediţie care se va desfăşura în perioada 27 – 29 noiembrie 2009 la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Festivalul „Eugene Ionesco” este un eveniment unic în peisajul teatral românesc, un proiect tradiţional al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, dedicat exclusiv genului de teatru al absurdului, gen teatral a cărui consacrare este legată de numele dramaturgului de origine română. Este un proiect iniţiat de Teatrul Studenţesc Podul (regizor Cătălin Naum) căruia i s-a alăturat Compania de Artă Studio 24 (regizor Mihai Serghei Todor), ambele formaţii reprezentative ale Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti.

De ce Eugene Ionesco? Pentru că, aşa cum spune regizorul Cătălin Naum, „Eugene Ionesco şi-a păstrat tinereţea, curiozitatea de a descoperi şi, ceea ce este cel mai important în dramaturgia lui, nu a dărâmat tradiţii culturale, ci, însuşindu-şi marea experienţă a omului în trecerea lui prin aceasta efemeră existenţă, a adăugat încă o cărămidă la uriaşa construcţie pentru care a fost creat omul.” Şi pentru că, adaugă şi regizorul Mihai Lungeanu, vicepreşedinte al Societăţii Culturale „Eugen Ionescu” din Slatina, „avem nevoie urgentă de privirea pătrunzătoare şi necruţătoare a celui care a înţeles că a avea pertinenţa şi curajul de a spune „NU” înseamnă a-ţi asuma libertatea de gândire, simţire şi trăire…”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Teatru, Ştiri
Comenteaza! »

Fragmente din volumul lui Nicolae Manolescu – „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc„, capitolul „Cel din urmă ţăran”, pp. 250-293 (Editura Gramar, Bucureşti, 2006):

„Originalitatea primelor nuvele ale lui Marin Preda provine dintr-un anumit comportament al naratorului. El nu mai este omniscient, dar nu adoptă decât aparent o perspectivă interioară, legată de personaje. În Calul sau Colina perspectiva este aceea „din afară”. În În ceată sau O adunare liniştită, personajul care relatează e mai puţin interesant ca „reflector”, ca o psihologie ce se dezvăluie spontan, decât ca un virtuoz în materie de povestire şi nu simţirea ultragiată a lui Resteu sau supărarea candidă a lui Paţanghel formează obiectul explorării, ci modul însuşi al povestirii. Din perspectiva aleasă de narator, conştiinţa personajelor rămâne, deci, sau neimportantă sau necunoscută. O strategie a omisiunii? Datele întrebării ar trebui poate inversate: cu alte cuvinte, poate că există ceva în realitatea însăşi, socială, morală, în omul pe care proza lui Marin Preda îl zugrăveşte, care îl împiedică pe narator să ne spună mai mult decât ne spune despre ele; poate că nu naratorul ascunde unele laturi ale lumii, dar lumea însăşi i se sustrage de la un punct înainte.”

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
1 comentariu »

„Contra lui Sainte-Beuve” de Marcel(-Valentin-Louis-Eugène-Georges) Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976, în traducerea lui Valentin şi a Lianei Atanasiu. Prefaţa lucrată de Marian Popa surprinde câteva idei care ajută la descifrarea textului proustian. Una dintre aceste observaţii se referă la scriitorul francez ca la „autorul unei singure cărţi”.

Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de „A la Recherche du Temps perdu”, activitatea proustiană este una de experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut; este la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei: Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte câteva cărţi recuperate din manuscrise, după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atât de unitară se pot extrage câteva cărţi la fel de unitare în sine.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

Descarcă/citeşte
în format PDF

A patra piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Veşnicie provizorie”, o dramă în două acte, cunoscută mai ales ca „Hoţul cinstit”, titlul sub care s-a jucat.

Scenariul a fost categorisit în multe feluri, de la tragedie la comedie. Este stilul specific lui Valeriu Butulescu de a trata cu umor subiecte serioase şi profunde. Realismul cotidian este împins în absurd, jocurile de cuvinte şi idei sunt în lumea lor, multe replici sunt memorabile.

Piesa a avut premiera absolută pe 8 aprilie 1993, la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani, regizat de Rodica Băiţan. Această premieră reprezintă şi debutul ca dramaturg al lui Valeriu Butulescu.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Biblioteca, Noutăţi despre site, Teatru
2 comentarii »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Bădescu:

„În ciuda activităţii sale întinse şi cuprinzătoare, de filozof, romancier, dramaturg, teoretician şi critic de artă, de teatru, traducător şi lexicograf, Diderot este unul dintre ultimii ‘mari’ intraţi în sacrul panteon al culturii franceze. Dintre cei mai anevoie acceptaţi. Motivul e acelaşi – strălucită dovadă, de altfel, a calităţii reprezentative a lui Diderot – care a propagat, în diverse forme, apăsătorul ‘malentendu’ de origine romandică asupra complexului şi inconfundabilului veac XVIII: Diderot este, ca şi epoca, inclasabil. ‘Or, nouă, francezilor, ne place nespus să clasificăm scriitorii.’ (Bénac) Afirmaţia nu cere comentarii; chiar admiţându-i-se intenţia ironică, ea dezvăluie rezistenţa criticii şi exegezei tradiţionale la orice operă heterodoxă sau scriitor nealiniat, fie că heterodoxia sau nealinierea se petrec pe plan filozofic sau estetic. Demn reprezentant al unei epoci pe care o defineşte într-o măsură încă insuficient studiată, Diderot este şi un creator de problematici dintre cele mai diverse şi o creaţie a acestora, iar existenţa sa spirituală reflectă, prin analogie, deopotrivă evoluţia gândirii Luminilor pe o bună porţiune din traseul ei, şi istoria formării unei personalităţi geniale, premergătoare stabilirii acestei gândiri într-un domeniu finit – şi astfel închis, deci clasificabil – sau într-altul al cunoaşterii. Itinerarul existenţial şi spiritual al lui Diderot este şi totodată figurează acea ‘Bildungsgeschichte’, drumeţie scandată de salturi (‘în clipa când eroul a întâlnit evenimentul X, soarta i s-a schimbat radical’) care alcătuieşte temelia romanului modern – şi pe care acesta i-o datorează întru totul sec. XVIII, iar parţial, lui Diderot. Şi, în primul rând, pe plan filozofic. Timp de îndelungi decenii, filozofii şi literaţii şi-au ‘pasat’ unii altora autorii francezi ai Luminilor, primii clasificându-i ca scriitori, cei de-ai doilea, ca filozofi. Faptul se datorează – cum am spus – într-o măsură lui Diderot, căruia calitatea de filozof i-a fost contestată cu violenţă, pe temeiul ‘anarhiei lui intelectuale’ şi al ‘ inaptitudinii pentru sinteză’.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »