6 mai 2008

Veşnicie provizorie (Hoţul cinstit)

A patra piesă pe care o prezentăm din integrala creaţiei dramaturgice a lui Valeriu Butulescu este „Veşnicie provizorie”, o dramă în două acte, cunoscută mai ales ca „Hoţul cinstit”, titlul sub care s-a jucat.

Scenariul a fost categorisit în multe feluri, de la tragedie la comedie. Este stilul specific lui Valeriu Butulescu de a trata cu umor subiecte serioase şi profunde. Realismul cotidian este împins în absurd, jocurile de cuvinte şi idei sunt în lumea lor, multe replici sunt memorabile.

Piesa a avut premiera absolută pe 8 aprilie 1993, la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani, regizat de Rodica Băiţan. Această premieră reprezintă şi debutul ca dramaturg al lui Valeriu Butulescu.

În 1996, a apărut la Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” volumul „Veşnicie provizorie”, care cuprinde primele trei piese ale lui Valeriu Butulescu, puse în scenă la Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani: „Veşnicie provizorie” (jucată sub titlul „Hoţul cinstit”), „Logica rătăcirii” şi „Poveste de adormit adulţi” (jucată sub titlul „Pacea cu Zmeii”). Toate sunt satire politice, influenţate de schimbările sociale ale perioadei.

Criticul şi eseistul Dumitru Velea a scris în volumul „Du-te şi fă la fel!”, apărut în 2001:

Veşnicie provizorie străluminează o “clipă” a epocii de tranziţie. Ea cuprinde un cuplu de bătrâni “uitaţi” de societate, dar nu şi de “hoţi” şi de Stat. Doi bătrâni dintr-o mansardă – cât mai apropiaţi de cer şi de bunul Dumnezeu – sunt “jefuiţi” de un hoţ, care nu are ce să le mai ia. Mai mult, îi împrumută el, pentru ca ei să poată plăti impozitele către stat. Acest ultim hoţ cere organului de ordine să fie arestat, fiindcă la închisoare totul este asigurat şi-i mai bine decât în libertate; dar este refuzat.

Valeriu Butulescu este un spirit lucid, care caută cauzalităţi în conexiunile perturbate sau perturbatorii, elemente dramatice sub cotidianul aparenţelor, mixându-le ironic, răsturnate sub chipul paradoxului. O realitate complexă, torsionată de linii de forţă din social se răstoarnă, prin clepsidra paradoxului, într-o altă realitate, dramatică şi expresivă, unde emoţia se intelectualizează. Acţiunea dramatică se desfăşoară în volute spiralice, în momentul în care pare a întârzia, ea se pregăteşte pentru o nouă “explozie” şi neaşteptată înaintare. Conflictul ia chip, de cele mai multe ori, nu între personaje, ci între acestea şi situaţia în care sunt puse şi expuse.

Negativul acestei situaţii, vizibil chiar în pozitivitatea ei, frustrează personajele, iar uneori le împinge într-un orizont spectral, unde totul pare a se volatiliza. Bătrânul din Veşnicie provizorie aude cântând păsărelele, dar acestea nu mai sunt; Bătrâna îi împleteşte un ciorap, dar cu un fir invizibil. De la un moment dat, nu se mai ştie dacă cei doi bătrâni mai aparţin lumii acestea, trecerea “dincolo” pare a se fi petrecut cu mult înainte. O epocă a tranziţiei determină şi o tranziţie între viaţă şi moarte, lumini şi umbre căzând din una în alta, iar fiinţa umană pare evanescentă.

Neaccesul la fiinţă al omului, neputinţa lui de a ieşi dintr-un timp “rotitor” şi a intra în altul “rostitor”, cum ar fi zis Constantin Noica, îşi află cauza în plin social şi politic. În abstracţiile fazei afirmate a libertăţii. Omul, spune acest teatru, se află într-o continuă şi logică rătăcire. Deşertul unei zile – întins cât o viaţă, în cazul celor doi bătrâni -, sau noaptea nelimitată a grotei răsturnate în chinuitoarele zile şi nopţi de înaintare şi rătăcire în deşert sunt locul de încercare şi cădere a omului lipsit de transcendent. Invazia fantasticului, care tulbură paşii omului în nesfârşita aşteptare sau rătăcire, nu este un semn al absolutului, ci al lipsei de comunicare cu transcendentul, cu divinitatea.

Paradoxul lui Valeriu Butulescu consistă în faptul că omul este pe cale, dar fiinţa omului nu se află pe cale. A fi şi a nu fi pe cale este paradoxul omului care şi-a abandonat idolii de lut, dar încă se zbate sub spectrele acestora.

Există în teatrul lui Valeriu Butulescu un patetism al compasiunii pentru suferinţă, o elevaţie literară a dialogului, un joc scânteietor al replicilor, cu corolarul lor: aforismul (de cele mai multe ori, de substanţă morală). De pildă:
“La ce bun am ieşit din peşteră, dacă trebuie să umblăm cu ochii închişi?”
“Lumina splendidă a raiului izvorăşte dintr-un fragment de iad.”
“Libertatea cuvântului se traduce prin dreptul de a vorbi în pustiu.”
“Mai bine să rătăceşti, decât să stai pe loc. Aceasta e logica rătăcirii.”
“Pluralismul de idei se poate exersa numai în aer liber.”
“O să ajung să fur de la mine, pentru a mă întreţine.”
“Hoţii trebuie să fie bine hrăniţi. Numai aşa le vine mintea la cap.”
“Poporul acesta nu s-a scufundat niciodată. În schimb, totdeauna a avut încălţările ude.”
“Pe timp de inundaţii intră la apă oamenii de jos.”

Valeriu Butulescu, prin tehnica paradoxului, execută o întoarcere a mănuşii pe dos. Prin acest procedeu se contrazice logica obişnuită şi comodă, sistemul de aşteptări ale spectatorului. Par normale şi explicabile antropomorfizările bizare (personajele Calul, sau Dulapul), apariţia nefirească a unei “secvenţe dramatice”, cauzalităţi răsturnate, confundarea efectului reprezentării cu ceea ce este reprezentat. Acest procedeu de întoarcere a mănuşii pe dos, generat de răsturnările şi demistificările axiologice ale unei lumi de tranziţie, luminează, de fapt, fiinţa umană surprinsă într-un proces de destructurare şi restructurare eliberată de reprezentări false şi pândită de altele deformate, încercată de anomalii morale: “hoţul” este cinstit, iar oamenii “cinstiţi” sunt hoţi. Totuşi, o comprehensiune lirică şi o luciditate izbăvitoare trec peste această lume. Omul lui Valeriu Butulescu, precum Bătrânul acela declarat mort, mai păstrează o parte de “veşnicie”, prin puritate morală. Singurul reazem.

Majoritatea personajelor lui Valeriu Butulescu, nu datorită unei nevoi expresioniste, ci a unei crize de identitate, au denumiri generice: Bătrânul, Hoţul, Controlorul, Inspectorul, Funcţionarul, Secretara, Domnişoara, Contabilul, Tânărul etc. Autorul apelează la denumirea care personalizează: Omul Roşu. Un fapt istoric, de auroră mitică şi religioasă, precum ieşirea evreilor din robia faraonică, la el capătă conotaţii istorice contemporane. Acest recurs explicitează parabola eliberării şi determină felul spaţiului şi timpului dramatic. Spaţii se suprapun şi rezonează; timpul îşi capătă reversibilitate. Puncte de reper, localizări, evenimente circulă între trecut şi prezent. Se şterg limite şi se determină răsfrângeri paradoxale în structura dramatică. Se realizează o dimensionare la nivelul expresiei şi semnificaţiilor. Tot ce a fost este şi va mai fi în istorie. Ieşirea din ciclicitate este aparentă. Epocile fericite sunt pagini albe în istorie – a zis Hegel -, epocile de tranziţie sunt tranzitorii şi, prin urmare, pagini pline. Chiar dacă teatrul lui Valeriu Butulescu stârneşte râsul sarcastic sau dulcele surâs al umorului, în substrat există o dimensiune sceptică. Chiar dacă mişcarea aventurii umane pare ascensională – ieşirea din peşteră -, în realitate sensul ei este descendent: cu cât speranţa nimbează mai mult personajele, cu atât ea se dezvăluie ca neîndurătoare şi cumplită amăgire. Comicul stârnit de paradoxuri se întoarce repede în tragic. Această zbatere în paradox este determinată de faptul că lumea descrisă de Valeriu Butulescu este o lume lipsită de cer.
Discursul dramatic al autorului posedă breşe supratextuale prin care se implică lumea ca scenă şi spectatorul ca intrat într-un rol. Discursul asupra textului nu înseamnă o detaşare ironică, ci o punere a literei în spiritul cuvântului. Iar această punere metatextuală luminează drama fiinţei umane, preadureroasa logică a rătăcirii. Ceea ce se prezintă ne priveşte pe fiecare şi fiecare este căzut în peripeţiile unei alte piese, cu sporite margini. Nimeni nu poate ieşi din rol, doar să cadă, cu imaginea sa cu tot, în plasa unui scenariu dramatic, cu mult mai întinsă şi mai durabilă. Există o mişcare lucidă, cu un zâmbet frânt la jumătatea drumului. Deşi există “noduri” autoreferenţiale, nici un personaj nu are conştiinţa existenţei autorului. Prezenţa acestuia este insesizabilă. Din acest unghi, Valeriu Butulescu creează un teatru modern – în care discursul dramatic îşi poartă cu sine propria oglindă autoreferenţială – şi, în acelaşi timp, prin retragerea sa în umbra discursului, recuperează omniprezenţa autorului din teatrul clasic. Tehnica aceasta specifică naşte un nou paradox: al absenţei şi prezenţei autorului. De la paradoxul scânteietor al aforismului, Valeriu Butulescu s-a ridicat la drama constituită paradoxal. Chiar titlurile pieselor semnalează prezenţa subterană a paradoxului; de la replică la structură, de la acţiune la conflict, de la personaj şi spectator la autor, până la autoreferenţialitatea discursului.
Aceste desfăşurări paradoxale, scânteietoare şi lucide, ne luminează fiinţa umană ajunsă pe cale critică. Omul lipsit de cer, dar posesor al lucidităţii, cade în paradox. Surprinzându-l astfel, Valeriu Butulescu ne apare ca un moralist sceptic, omul în viziunea sa relevându-se ca o fiinţă stoică, dar fără conştiinţa stoicismului.

Pe 12 februarie 2004, piesa „Hoţul cinstit” a avut premiera la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, Republica Moldova, în regia lui Anatol Pânzaru. Spectacolul a fost bine receptat de public, beneficiind de o distribuţie alcătuită din actori de valoare ai teatrului basarabean: Vitalie Todiraş (artist emerit), Constantin Stavrat (maestru în artă), Ion Marcoci (artist emerit), Victor Odagiu (artist emerit) etc.

Criticul de teatru Mircea Ghiţulescu, secretar al Uniunii Scriitorilor din România, a fost prezent la premieră şi a scris o amplă cronică, publicată în cotidianul bucureştean „Dimineaţa” din 16 februarie 2004, cu titlul „Un poem tragic al morţii”:

După ce a pus în scenă un şir lung de dramaturgi de dincolo şi de dincoace de Prut (cităm din memorie pe Alecsandri cu Ovidiu, excepţional scenariu de aventuri pe care în Romania nu l-a mai montat nimeni, de la inaugurarea Teatrului Naţional din Cluj, în 1919, Dumitru Solomon cu „Transfer de personalitate”, Ion Băieşu – „Preşul”, Marin Sorescu – „Desfacerea gunoaielor”, D.R. Popescu, Gheorghe Calamanciuc…), Anatol Răcilă, directorul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi l-a descoperit pe Valeriu Butulescu, om de spirit cultivat şi autor dramatic prea puţin cunoscut, poate şi datorită discreţiei sale exagerate. „Hoţul cinstit” sau „Veşnicie provizorie” este o parodie a actualităţii româneşti care alunecă în dramă funerară. Trebuie să subliniem că Valeriu Butulescu este, la un prim şi consistent nivel al lecturii, un critic al societăţii române contemporane. El alege cel mai defavorizat eşantion al populaţiei române post-totalitare, pensionarii, pe care îi deplânge într-o comedie socială tragică, deviată în spectacolul de la Bălţi spre poem funerar.
Acţiunea se petrece în micul apartament în care îşi duc zilele (dacă şi le mai duc şi nu vorbesc, cumva, de pe lumea cealaltă) un bătrân şi o bătrână, ajunşi într-o stare de sărăcie ireală, conceptuală s-ar putea spune, de vreme ce femeia îi împleteşte bărbatului ciorapi de iarnă fără lână, pe lângă faptul că nu şi-au plătit chiria, curentul electric, că nu au ceai şi nici apă pentru ceai. Comedia lui Valeriu Butulescu face apel insistent la acel imediat, de obicei neartistic. Nu este vorba numai de sărăcia lucie, atât de dureros resimţită de populaţia de dincoace sau de dincolo de Prut, dar şi de acroşeuri mult mai puţin elaborate, ce stârnesc admiraţia spontană dar superficială a spectatorilor. Superficială pentru că nu este o reacţie estetică, ci una socială.
Spectacolul experimentatului regizor Anatol Pânzaru se bazează, în bună măsură, pe acest palier al textului şi pe doi redutabili actori de tip realist: Vitalie Todiraş (Bătrânul, ilustrat din exterior) şi Eufrosina Ureche, prematur distribuită în Bătrâna, dar cu reacţii foarte nostime pe replică. Piesa despre sărăcie, deşi nu se încheie aici, se modifică în momentul când începe să vorbească bătrânul dulap de haine. Realismul critic (şi aşa relativ) trece, nu în suprarealism, ci direct în absurd. Mai mult decât atât, oarecum pe contrasens, sărăcia absolută modelează caractere: hoţul venit să-i jefuiască pe bieţii bătrâni, neavând ce fura, devine atât de cinstit încât merge în piaţă şi le cumpără câteva chifle, iar Poliţistul refuză să-l aresteze, pentru că lucrează la alt departament. Disperarea e mare şi comică pentru un profesionist cu „studii” la Gherla şi Jilava.
Celelalte trepte ale comediei spre farsa tragică sunt atinse cu ajutorul costumelor şi, în final, al decorului, create de Petru Bălan. Câteva costume – Inspectorul (Victor Odangiu, un personaj din filmul mut), Controlorul (Ion Marcoci, un vag pederast care provoacă uneori incidente comice) şi Hoţul însuşi (rol jucat cu prea multă sinceritate de Constantin Stavrat) – trimit la lumea circului, a clovnilor, acolo unde se situează mai degrabă, comedia „Hoţul cinstit” sau „Veşnicie provizorie”. Într-adevăr, o bună parte din spectacol este „Hoţul cinstit”, iar finalul „Veşnicie provizorie”. Ezitările autorului, exprimate în titlu sunt preluate şi de directorul de scenă, astfel că vom asista în final la un poem tragic al morţii, după ce am crezut că râdem, gânditori, la o comedie de actualitate. Cele două rame ale ferestrelor din fundal coboară pe orizontală, ca două cripte, în timp ce structurile interioare rămân în picioare, ca două cruci. Revenim la senzaţia originară: pare că cei doi bătrâni sunt morţi demult, iar povestea lor „pare rostită de o străină gură”, cum spune poetul. Pare că dulapul vorbeşte. Pare că este o comedie dar este o dramă. Acest pare, aceste ambiguităţi ale textului, aceste incertitudini puteau fi mai provocatoare pentru regizor decât certitudinile realiste (critica socială).
Oricum, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi este astăzi port drapelul repertoriului românesc. Din acest motiv, rămâne teatrul pe care l-am frecventa cel mai des (dacă ar fi în România) pentru a urmări în linişte cum se comportă literatura română în contact cu publicul.

Pe 14 aprilie 2004, spectacolul „Hoţul cinstit” a avut o nouă premieră la Teatrul Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani, de această dată pus în scenă de regizorul clujean Horaţiu Ioan Apan.

Despre acest eveniment, scriitorul Al. Florin Ţene a scris în „Adevărul de Cluj” din 27 aprilie 2004, în articolul „Teatrul ca oglindă autoreferenţială:

Veşnicie provizorie dezbate o problemă socială cu tangenţe în politic. Un cuplu de bătrâni pensionari, abandonaţi şi săraci „lipiţi pământului”, pe lângă faptul că sunt părăsiţi de societatea stat, aceasta, prin instrumentele sale birocratice le anulează existenţa prin interstiţii brutale, birocratice, cu conotaţii kafkiene, declarându-i morţi pentru a le lua locuinţa.

Comedia Veşnicie provizorie este o critică acidă a clasei politice de astăzi, a birocratismului care conduce, nu de puţine ori, la situaţii absurde. Toate acestea sunt văzute de autor cu sarcasm, ironie şi tristeţe amară şi evidenţiate printr-un excelent comic de situaţie. Această coagulare de planuri a făcut ca nimicul să fie lăsat moştenire prin testamentul bătrânilor „tuturor lucrurilor şi fiinţelor de pe acest pământ, împărţit acestora în mod egal”. Astfel se încheie tragi-comedia, care de fapt este un raţionament vizual şi estetic despre existenţă, văzut cu un ochi care râde şi cu altul care plânge.
Regizorul a îmbinat armonios „ascuţimea” dialogurilor, uneori strălucind aforistic, cu jocul actorilor, cu efecte inedite şi surprinzătoare ale coloanei sonore şi de lumini, contribuind la conturarea spaţială a acţiunii în propria sa sferă gravitaţională. Regizorul subliniază în Programul de sală: „Întâlnirea cu un text scânteietor generează multe idei regizorale. Dificultatea punerii în scenă a piesei Veşnicie provizorie constă tocmai în efortul de a delimita ideile care pot constitui structuri închegate, coerente, de cele mai îndepărtate de centrul ideatic al piesei. Sper că acele elemente pe care le aducem în scenă în mod coerent, să fie pe placul publicului şi să-i ofere bucurii”.

La rândul său, dramaturgul Mircea Andraş a scris în „Deşteaptă-te, Române!” din 28 aprile 2004, în articolul „Comedia noastră cea de toate zilele”:

Spectacolul cu piesa „Veşnicie provizorie” a prilejuit cunoscutului dramaturg Valeriu Butulescu o nouă ieşire la rampă cu o comedie amară. Piesa este un rechizitoriu, între râs şi plâns, a stării actuale de fapt, o constatare lucidă şi pertinentă a vieţii de zi cu zi, fardată deopotrivă, cu umor sau ironie, o aluzie fină la cei care împart feliile de viaţă, o scoatere în evidenţă a birocraţiei, prostiei, corupţiei sărăciei de tot felul, apatiei lipsei de comunicare şi, de ce nu, a grijii faţă de om. Punctul cheie al dramaturgului este în primul rând replica, prin care poate obţine aplauze la scenă deschisă.
Cei doi bătrâni reprezintă marea masă a bătrânilor noştri, pensionari sau nu, aflaţi undeva la limita dintre viaţă şi moarte. Veşnicia lor se rezumă doar la ora „patru şi un sfert”, viaţa oprindu-se acolo, la hotarul unde moare şi ultima speranţă. Bătrânii sunt oneşti, corecţi şi, în general au toate calităţile la care noi am renunţat de mult. Pentru ei până şi moartea pare un lucru de neatins: „Cum să mori? Tu ştii cât costă azi o înmormântare?”
Hoţul este prin excelenţă un personaj necalificat, este un „hoţ cinstit”, mai uman decât tot restul semenilor care pozează în imaculaţi. El constată că singura lui posibilitate de a trăi mai departe este puşcăria. Controlorul este un homosexual rasat, dar şi cleptoman de ocazie. Inspectorul, asemenea Poliţistului, nu face decât să completeze părerea despre dreptate a celor ca el. Singurul personaj care ia viaţa în serios este Dulapul, dar şi el, în final „se sinucide”.
Piesa a fost pusă în scenă într-o viziune modernă, ajungând uneori până la „teatrul absurd”, de către regizorul Ioan Horaţiu Apan. Ca de fiecare dată, acesta ne-a încântat cu soluţii regizorale inedite, cu o remarcabilă dezinvoltură în abordarea situaţiilor limită, cu o ingeniozitate cum numai la case mari mai găseşti. Felul în care a modelat fiecare personaj şi a intuit fiecare stare emoţională capabilă să stârnească suspansul şi trăirea la porţile infinitului imediat, nu face decât să concretizeze reuşita acestei piese. Şi ce final grandios, cu ziarele care cad din cer, având între paginile lor atâtea crâmpeie de viaţă, de adevăr sau de minciună şi îngropându-i până la urmă în ele pe cei care n-au avut bani să-şi cumpere un ziar măcar. Un spectacol care trebuie neapărat vizionat.

Cea mai jucată piesă a lui Valeriu Butulescu a avut parte şi de a patra premieră, pe 12 decembrie 2007, la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti, în regia lui Matei Varodi.

Scenariul a fost tradus în limba cehă de Jiri Nasinec şi în limba slovacă de dr. Jana Palenikova.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

2 thoughts on "Veşnicie provizorie (Hoţul cinstit)"

  1. angela spune:

    Valeriu Butulescu este un dramaturg inteligent.
    De ce nu e jucat de teatrele bucurestene?

  2. Simona Enache spune:

    Mi-a plăcut această piesă de teatru.
    Într-adevăr, Valeriu este extrem de inteligent,
    dar şi foarte profund, sensibil, romantic.
    Scrierile lui sunt de excepţie,
    captivante şi interesante.
    Este o personalitate marcantă,
    cu o minte sclipitoare.

    Succes în continuare dragul meu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook