Humanitas Fiction a publicat recent, în colecţia Raftul Denisei, cartea „Dansatoarea din Izu„, scrisă de Yasunari Kawabata, a cărei traducere din japoneză este semnată de Flavius Florea.
Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură (1968). Povestirile lui, adevărate bijuterii literare, au simplitatea înşelătoare a artei Extremului Orient: frumuseţea stampelor japoneze, delicateţea şi echivocul lor încărcat de semnificaţii subterane.
Textul care dă titlul volumului „Dansatoarea din Izu” este considerat la piece de resistance; singurătatea şi prima dragoste, căutarea de sine, graniţa precară dintre inocenţa copilăriei şi conştiinţa propriei sexualităţi – acestea sunt temele predilecte ale povestirii. Când un tânăr care încearcă să-şi exorcizeze sentimentele de tristeţe şi dezamăgire porneşte într-o călătorie, ea se dovedeşte a fi cu adevărat iniţiatică, pe parcusul acesteia îndrăgostindu-se fără scăpare de o frumoasă dansatoare. Însă când, văzând-o goală din întâmplare, va afla că ea nu a intrat încă în adolescenţă, va începe o luptă sfâşietoare între dorinţă şi sentimentul de culpabilitate născut din neaşteptata pasiune. Textele vizează emoţiile de nestăpânit care însoţesc procesul maturizării, melancolia declanşată de marile incertitudini şi sunt pline de rafinamentul, subtilitatea şi ambiguitatea ce camuflează misterul tipic scrierilor japoneze, fiind mici bijuterii stilistice perfect construite.
Andrei Pleşu spune: „Textul lui Mateiu Caragiale e scris pentru acele momente din viaţa fiecărui om, în care trecutul e mai important decât actualitatea, voluptatea mai importantă decât adevărul, miresmele închipuite sau visate – mai importante decât realul. E o apoteoză a plăcerii, cu extazele şi abisurile ei pline de primejdii. Am citit acest text pentru a mă bucura, crepuscular, de farmecul irezistibil al lucrurilor care nu există.”
Iată cum sună „Craii de Curtea-Veche” cu timbrul lui Andrei Pleşu:
La Humanitas Fiction a apărut „Viaţa şi vremurile lui Michael K„, un extraordinar roman al lui J.M. Coetzee, laureatul Premiului Nobel în 2003. Cartea a fost distinsă cu Booker Prize în Marea Britanie în 1983 şi cu Premiul Femina în Franţa în 1985.
Viaţa pare să fi intrat pe un făgaş lipsit de suferinţă, dar şi de bucurie, pentru Michael K, un bărbat de culoare din Cape Town. Orfan de tată, petrecându-şi copilăria stigmatizată departe de mamă, în cămine şi centre de reeducare, tânărul devine grădinar în slujba consiliului local. Nimic nu pare să-i tulbure traiul monoton, până în clipă când mama sa, grav bolnavă, ia hotărârea de a se întoarce în ţinuturile natale, unde doreşte să-şi sfârşească zilele, departe de oraşul sfâşiat de un război civil care nu este al lor şi pe care nu îl înţeleg, dar ale cărui consecinţe le afectează în mod direct vieţile. Urcându-şi mama şi putina avuţie într-un cărucior improvizat, Michael K începe o adevărată odisee printr-o lume care-şi poartă la vedere cicatricile mereu reînnoite ale unei istorii tragice. Într-o lume fragmentată, care nu este pregătită să-i accepte alegerile, Michael K dă o lecţie despre supravieţuire pură: fără idoli, fără iluzii, fără viitor.
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Pe 16 ianuarie 2009 are premiera în România o comedie nebună, pentru toate vârstele: „Poveşti de adormit copiii” („Bedtime Stories”). Filmul realizat de Adam Shankman îi are în distribuţie pe Adam Sandler, Keri Russell, Guy Pearce, Richard Griffiths, Jonathan Pryce, Courteney Cox, Lucy Lawless.
Humanitas Fiction a publicat recent, în colecţia Raftul Denisei, cartea „Dansatoarea din Izu„, scrisă de Yasunari Kawabata, a cărei traducere din japoneză este semnată de Flavius Florea.
Încarc...
17 voturi