Decupez o inimă albă din pânza catargului, cutreierător în paşi de val, către o primăvară albă.

Îmi şoptesc rar ca să-mi priceapă mintea:
– De ce trebuie să caut culori în peşteri zăvorâte cu ţurţuri de gheaţă?
– Simplu, îmi răspund cu nonsalanţă, să pictez o inimă rămasă albă din gândul iernii şi desperecheată de orice culoare!
– Şi pentru aceasta, trebuie să o vopsesc, pentru că altfel primăvara trece orbită de alb pe langă mine.

Din nou mă intreb ca să mă conving:
– Era mai simplu… iarna, scuturam ninsoare în praf alb de nor pe marginile argintii ale sufletului, ca atunci când desenam cu creta flori, cifre şi căsuţe pe tabla neagră a clasei… şi gata, aveam de-o iarnă!

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
2 comentarii »

Fragmente din nuvela-roman „Văgăuna” de Serghei Esenin, tradusă de Laurenţiu şi Simona Duţă, şi publicată în 1992:

„Pe marginea bălţii împestriţate de muşuroaie se strecurau lupii. Căpetenia sură îşi ridică botul şi clănţăni. Haita tăcută mirosise prada.
Urletul scâncit, trecând ca o rugă dintr-un gâtlej în altul, trezi din moţăială o ciocănitoare înţepenită pe o ramură de pin.
Dintr-un tufiş ţâşniră spre haturi doi iepuri despicând omătul.
Pe drumeagul bombat ca o copaie răsturnată scârţăia o coloană de sănii; traistele de fân se bălăbăneau la capetele oiştilor, dar caii uitaseră de ele, ciulindu-şi urechile.
Luminiţele rău-prevestitoare sclipiră prin păienjenişul tufişului, apoi se ascunseră dispărând.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Eliade:

„În 1778, când Voltaire se întoarce la Paris pentru a asista la premiera ultimei sale tragedii, Irène, întreaga populaţie pariziană aclamă pe ‘patriarhul’ din Ferney, văzând în el nu numai un autor genial, ci şi un apărător al celor nedreptăţiţi. În ochii celor care trăiesc astăzi, Voltaire este unul dintre marii cutezători care au luptat neîncetat împotriva superstiţiei, prejudecăţilor, intoleranţei şi a tuturor teoriilor menite să acrediteze – aşa cum spune el – ‘istorii romanţate ale omenirii’, unul dintre marii jurnalişti care au izbutit să creeze un curent de opinie fără precedent în istorie şi autorul unor admirabile povestiri cu substrat polemic, moralizator sau filosofic, cea mai cunoscută fiind Candide ou l’Optimisme (Candide sau Optimismul). După cum se ştie, pentru a infirma teoria lui Leibniz, Voltaire imaginează o serie de aventuri în urma cărora un tinerel, dornic să creadă că legile scrise sau nescrise sunt dictate de o armonie prestabilită, este silit să constate că pe pământ domneşte hazardul, transformându-se, în consecinţă, dintr-un naiv optimist, într-un foarte avizat sceptic. Dialogul dintre Candide, purtătorul de cuvânt al autorului, şi Pangloss, exponentul teoriei filosofului german, se desfăşoară nu în prezenţa, ci în absenţa personajelor, replicile fiind proiectate în timp şi în spaţiu de către narator. Antrenat într-un dans macabru – cu atât mai macabru cu cât este executat în ritmul săltăreţ marcat pe partitura semnată de Voltaire, cu indicaţia prestissimo – Candide are uneori răgazul să exclame că lumea în care trăieşte, departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile, este un infern în care viaţa oamenilor depinde de seniori perfizi şi cruzi, de preoţi fanatici, de curteni slugarnici, de negustori hrăpăreţi, natura nefiind nici ea mai blajină, întrucât uneori distruge tot ce-i stă în cale, aşa cum s-a întâmplat în Lisabona în timpul cutremurului din 1756. Silit să joace pe alte meleaguri într-o horă similară, Pangloss cugetă şi el asupra cauzelor şi efectelor în timp ce vâsleşte la o galeră sau după o şedinţă de vivisecţie la care este supus şi constată că totul se petrece pe lume conform unui admirabil sistem menit să asigure atât fericirea oamenilor în general, cât şi fericirea fiecărui individ în parte.

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

„Ne-a fost injectată nefericire”, spunea actorul Marcel Iureş într-un interviu privid munca patriotică, aşa zisa muncă „voluntară” din marea epocă. Eu spun că această injecţie a conţinut otravă sub diferite forme. Ne-a fost injectată, impusă, şi încă se mai încearcă să ne fie injectată în continuare „prostia”, „fudulia”, „grandomania”, „mârlănia”, „hoţia”, „mita şi şpaga”, toate acestea proporţional cu gradul în care ei ne „reprezintă” în politic şi instituţiile statului. Ei au beneficiat şi au stimulat, au impus toate acestea până astăzi. Au ajuns să nu se mai ferească, să ducă la extrem nesimţirea şi faptul că ei nu păţesc nimic, că lor le este permis orice. Totul îşi are originea în Epoca de Aur comunistă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Întodeauna, la orice popor, au existat margini. Margini de ţară, margini de cătun, margini de sat, margini de oraş. Marginea reprezintă o finalitate la ceva şi începutul la altceva. La cetăţile antice şi medievale, reprezenta tot ce era în afara zidurilor, adică marginea dintre civilizaţie şi gunoiul, resturile şi oamenii cei mai declasaţi fizic sau moral. Dincolo de ziduri erau iadul, focurile, mirosul urât, hoţii, criminalii, pedepsiţii, tot ce era mai rău din specia umană.

La noi s-au pierdut marginile, s-au pierdut limitele, s-a pierdut bunul simţ, s-a înlăturat civilizaţia şi unii ne-au dus direct în barbarie.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »