Întodeauna, la orice popor, au existat margini. Margini de ţară, margini de cătun, margini de sat, margini de oraş. Marginea reprezintă o finalitate la ceva şi începutul la altceva. La cetăţile antice şi medievale, reprezenta tot ce era în afara zidurilor, adică marginea dintre civilizaţie şi gunoiul, resturile şi oamenii cei mai declasaţi fizic sau moral. Dincolo de ziduri erau iadul, focurile, mirosul urât, hoţii, criminalii, pedepsiţii, tot ce era mai rău din specia umană.

La noi s-au pierdut marginile, s-au pierdut limitele, s-a pierdut bunul simţ, s-a înlăturat civilizaţia şi unii ne-au dus direct în barbarie.

– Pintilie, firar mama lui a dracului de capitalist parşiv!
– Sparge-i faţa, bă! Sparge-i-o, bă, să nu mai vrea avere neam de neamul lui, Cristosu’ mă-si!
– Da, să trăiţi, tovarăşe Ion Ilie! Dar ştiţi… dacă îi sparg faţa şi moare, unde să-l las? Că mă omoară sătenii din sat, că ăştia zic că nu este capitalist, ci gospodarul satului…
– Dăă, bă, cu ciocanul în el; Băăă… a! Sau vrei să te împuşc? Ţii cu burjuii, bă… a?

Tovarăşul Ion Ilie, parvenit prin transhumanţă la margine de oraş, a ajuns mare conducător comunist. Dădea ordine, era talpa sărăciei, avea justificare să ordone să fie omorâţi sau mutilaţi gospodarii satelor, gospodari deveniţi peste noapte „capitalişti”, „burjui”, „îmbuibaţi”, „chiaburi”, „exploatatori”. Ei trebuiau exterminaţi sistematic, cu metodă şi cu durere, ca să simtă, „să simtă, firar mama lor a dracului”.

„Mă, animalule” era injurătura lor preferată. Se răsuceau, se întorceau în ei, la originea lor. Ei nu aveau pe Dumnezeu. Ei erau oamenii iadului. O spuneau din rărunchi, din rărunchi de mărginaş şi transhumant. Mai mult decât atât, erau trimişi la Moscova, să deprindă meşteşugul datului cu capul de pereţi şi băgatul pumnului în gură.

Ce satisfacţie aveau! Ochi le luceau în cap, a nebunie. De fapt, au fost nebuni, genă stricată, genă deformată, genă strâmbă, genă asasină. Şi astăzi unii din ei uită de ei şi, cu patos revoluţionar, coboară şi se întorc în timpuri blestemate. Nu putem scăpa de ei. Unii se ţin agăţaţi, se cramponează, nu vor să dea puterea, ei şi copii lor, prietenii şi neamurile lor.

La noi, în România, marginile unor cătune, sate sau oraşe, respectiv porţiuni din acestea, reprezentau partea de jos, partea unde era cel mai prost de locuit. În astfel de margini, de-a lungul existenţei şi formării poporului român, s-au adunat tot ce este mai rău calitativ omenesc, cei mai puturoşi, cei mai hoţi, resturi din urma popoarelor migratoare, până la gâdele târgului.

În aceste zone, se tăiau animale, se argăseau piei şi erau efectuate anumite meşteşuguri, care necesitau muncă fizică brută şi nu inteligenţă, nu spirit de ordonare sau factor civilizator. Erau oameni urâţi, abrutizaţi după munca fizică brută. Noaptea trăiau în beţii interminabile, beţii care se lăsau şi cu moarte de om. Unii din ei formau benzi şi furau sau tilhăreau gospodăriile oamenilor, le violau nevestele, le luau ficele şi le omorau feciorii.

În contradicţie şi ca un pol opus, existau margini cu oameni aşezaţi, gospodari, cu grădini, cu livezi, cu petece de rai în margini de cătun, sat sau oraş. Aici, în aceste oaze, una lângă alta, vedeai femei frumoase, fete înalte şi zvelte, copii frumoşi jucându-se, barbaţi înalţi cu frunte înaltă, cu privire dârză, bărbaţi care luau plugul de corne şi arau pâinea ţării, dădeau belşug şi viaţă. Unii din ei, la margine de târguri, băteau fierul, făceau căruţă sau plug. Făureau poporul romăn.

Dar nu a fost să fie aşa. Ciuma roşie i-a răscolit pe acei mărginaşi, care nu aveau în ei decât fiara răzbunării, a distrugerii, a lenei şi asasinatului.

Din aceste margini, respectiv dintre locuitorii lor, de-a lungul istoriei şi până astăzi, au fost recrutaţi vârfuri în diferite organizaţii, de la cele criminale până la cele extremiste sau extrem naţionaliste. Organizaţii dure, organizaţii la fel ca cea comunistă, organizaţie comunistă care imediat dupa război, în aceste margini de târguri, sate şi cătune, a avut drept pepinieră, respectiv a recrutat, armata lor dură de asasini şi parveniţi.

Multe grupuri în formare de celule comuniste aveau ca membri, respectiv sub formă de conducători, astfel de personaje, personajele cele mai abjecte, fără caracter, fără capacitate intelectuală. Aceste personaje aveau ca singură motivaţie pentru a ascede în vârful şi în structurile comuniste faptul că erau extrem de săraci, murdari la inimă şi suflet.

Din aceste familii, cu descendenţi concepuţi în beţii şi băutură proastă, au fost recrutaţi sau încurajaţi să ia drumul oraşelor, susţinuţi de tovaraşii veniţi de la răsărit, acele persoane cu fondul genetic cel mai sărac şi mai periculos. Aceştia au bătut şi distrus gospodarii satelor românesti, au distrus elita armatei române educate, au izgonit şi băgat în închisori elite culturale liberale şi democrate, au distrus tot ce putea să le fie opoziţie sub orice formă. Arhitecţi, doctori, ingineri, filozofi şi alte elite, ei şi familiile lor, au fost bătuţi, băgaţi în închisori, duşi la canal, alungaţi, asasinaţi.

Ion Ilie şi tovarăşii săi, au reuşit ca şi peste zeci de ani de zile, să scoată în stradă, sub conducerea urmaşilor acelor mărginaşi, pe minerii care strigau: „Noi muncim, noi nu gândim”.

Aceeaşi ură de maidanez, de transhumant, de rest de popor migrator, l-a mânat pe Ion Ilie să încerce să omoare libertatea gândirii şi exprimării. El şi tovaraşii săi au încercat iară să facă istorie şi au făcut-o:
– Dă, bă, cu bâta în ei! Animalele dracului, intelectuali… ha… Le dăm gândire şi libertate câtă vor, golanii dracului.

Mulţi dintre aceşti tovarăşi au fost legionari, naţionalişti fanatici, apoi au devenit comunişti feroci. Suburbanul din ei, lenea şi puturoşenia, intra în conflict cu mirajul oraşului din apropiere. Puturoşenia acumulată în ei de veacuri, respectiv refuzul datului cu sapa în arşiţa soarelui sau mulsul vacii, i-au mânat spre grupurile în formare de celule comuniste.

Cum nu aveau înclinaţii de niciun fel, datorită instictului primitiv neevoluat, instict apoi cultivat şi de cultura socialistă în privinţa muncii, au căpătat treptat aptitudini de a ocoli orice are legătură cu munca şi formele acesteia. Aceştia s-au aşezat uşor la oraş pe o anumită treaptă, colaterală muncii directe. Tovarăşi ca Ion Ilie au învăţat arta cuvântului, minciunii, a învăluirii, a păcălirii, a promisiunii mirajului de bunăstare. Acel miraj în care ei la margini de cătun au trăit sute de ani, miraj care credeau că se va făuri singur, miraj cu munca a toţi şi în fapt a nimânui.

În socialismul şi profesoratul Anei Paucăr sau ale lui Gheorghe Gherghiu Dej şi, ulterior, la următorea generaţie, generaţie ceauşizată, existau mai multe trepte, respectiv clase şi subclase. „Proştii” la o extremă, care muncesc şi sunt implicaţi direct în munca brută, precum au fost moldovenii, care prin neindustrializare au fost obligaţi să migreze şi să accepte, în condiţii groaznice, munca în construcţii, şi aşa zişii „băieţi deştepţi”, comuniştii, la cealată extremă, la care dacă pomeneai de dracu’ era mai bine decât să le zici ceva de muncă. Moldovenii au fost folosiţi în muncile cel mai grele, în industria grea, ciment, îngrăşaminte chimice, mine etc.

Tovarăşi superiori au vândut pe bani saşii din Trasilvania, saşi puşi, datorită nerespectării tradiţiilor lor, respectiv sărăciei, să emigreze. Ulterior, au fost determinaţi să emigreze şi ceilaţi, datorită faptului că în casele celor plecaţi au fost aduşi romi, aşa cum au fost aduşi în clădirile istorice din centrele oraşelor României. Aceasta a sporit şi accelerat şi mai mult procesul depopulării de cei mai gospodari şi buni organizatori din Ardeal. Aducerea moldovenilor săraci şi apoi a romilor a avut rolul de a „stabiliza” pe maghiari, şi aceştia aduşi la sapă de lemn.

Comuniştii nu s-au lăsat pînă nu au mânjit şi ultimul colţ de ţară.

Moldovenii, fără voia lor, au avut contribuţia muncii brute la transformarea României într-o ţară cu cuburi de beton. Astfel, au luat naştere marile „tuneluri” de beton cum sunt în Bucureşti şoselele din Colentina, Pantelimon, Ferentari, Rahovei. Aceste cuburi de beton primitive au fost construite la nici 5 m de şoseaua principală. Dacă se construieşte un plafon dintr-o parte în alta a şoselelor, se nasc adevărate tuneluri. Tuneluri pe care sistemul le vedea la capătul lor luminoase.

Astăzi, sunt mari probleme datorită acestora. Astfel că locuitorul care stă la etajele inferiore, în condiţiile multiplicării numărului de maşini, este expus la o poluare fonică maximă. Lipsa spaţiului necesar face ca în codiţiile respective, poluarea să nu poată fi combătută şi controlată. Distanţa între aceste cuburi este intolerabilă ca estetică, ca spaţiu, ca decenţă, în condiţiile în care te uiţi direct în dormitorul vecinului, constituie elemente care fac din oraşele României adevarăte cazemate cenuşii din beton.

Copacii şi vegetaţia, acolo unde există, este plantată la întâmplare, chiar şi pe marginea şoselelor, vegetaţie neîngrijită, netunsă la timp, arbori care fac din unele din şoselele oraşelor României adevărate încercări de conducere şi minuni în privinţa evitării accidentelor. Semafoarele prea mici, semnele de circulaţie şi trecere de pietoni ascunse vederii de vegetaţie, unele ruginite şi învechite sau altele din plastic care s-a topit, constituie tot atâtea semne de „bunăstare”, semne rămase şi neglijate de la vestita epocă şi „îmbunătaţite” în cei 17 ani de democraţie.

Centrul marilor oraşe, cu depopularea lor de clădiri istorice şi prin construcţia de cuburi de beton mai „estetice” şi cu condţii mai „bune”, au servit intereselor ambiţioase a aserviţilor regimului. Aceştia au dus, datorită culturii lor de maidanezi, la extrema degradare a mii de clădiri de valoare. Astăzi, aceste clădiri generează adevărate războaie de posesie între cei care până mai ieri le-au degradat şi distrus şi adevarăţii propietari, unii sărăciţi şi fără posibilitaţi de renovare.

Marele Conducător, fiind şi el transhumant cândva, la origini, şi cu tovarăşi ca Ion Ilie au populat aceste clădiri cu etnici romi, fapt ce a determinat o accentuare si mai gravă a degradării acestora. Bucureştiul prezintă pericolul ca mii de cladiri să nu mai poată fii remediate niciodată. Clădiri unicat, clădiri care arată că nu suntem toţi mărginaşi de genul celor care au condus România, se pot încă remedia. Dacă se mai continuă, oraşele României vor rămâne fără centre istorice. Si aşa este grav, pentru că, în dercursul celor câtorva zeci de ani de neîngrijire, mare parte din aceste clădiri sunt, datorită costurilor, de nerecuperat. Nu există bani nici pentru dărâmare.

În centrul capitalei Românei, dacă faci o plimbare seara de la Intercotinental spre centrul Bucureştiului, te trezeşti pe Lipscani, stradă care altădată era o bijuterie tradiţională, stradă şi centru care astăzi sunt în ruine, stradă cu clădiri gata să se prăbuşescă, stradă cu unele clădiri mirosind a canal. Magazinele existente la parterul acestor clădiri rămase şi „îmbunătăţite” astăzi, constituie un grav pericol public în ceea ce priveşte eventualitatea unui cutremur. Comunismul devastator a distrus mult din istorie. A deturnat istoria, ne-a furat istoria, ne-a ruinat-o, dărâmat-o, ne-a pângărit pe noi toţi.

Lipscaniul cu trăsuri, cu pavaj frumos aşezat, cu femei frumoase, cu domni îmbrăcaţi elegant s-a transformat într-o stradă strâmbă, plină de gropii, cu burtoşi slinoşi ţinând cravate pe braţ, sau două perechi de blugi. Stradă care miroase a mititei ieftini, a tancioc, a margine de târg, nu a centru de capitală europeană. Lipscaniul face în acest mod „intrarea” în cultura europeană şi alinierea Romăniei la comunitate ca o ţară a gunoaielor, din păcate, ţară cu multe gunoaie bipede la conducere.

Dacă stai şi observi atent, pe acestă „perlă”, odinioară a Micului Paris, vezi trecând în grabă tineri sau tinere mai mult cu capul în jos, grăbiţi să nu vadă şi să nu miroasă duhnelile centrului capitalei României.

Pasajul de la Universitate, benzile rulante parcă dintr-un război rămase, într-o înţepenire a timpului, timp care se răzbună. Murdărie, scuipaţi pe jos, mâzgă, toaletă publică închisă, respectiv folosită numai de cei care au fast-food în zonă, localuri care nici acestea nu au toalete.

Dar să revenim iar la obsesivul cub de beton, cub de care generaţiile viitoare să îşi aducă aminte ca de ceva monstruos, ca ceva de închisoare nazistă. Astfel, prin „îmbunătăţire”, din clădirile istorice s-au tăiat necontrolat stâlpi, pereţi de infrastructură, la fel ca şi în apartamentele din cuburiile de beton. Cenuşiul acestor cladiri, cânii vagabonzi care au mai scăpat şi supravieţuiesc printre vechiturile de maşini uitate la trotuar, intercalate cu bolizi de sute de mii de euro, parcate pe unde vrei sau nu vrei, constituie peisajul „pitoresc” al oraşelor, dar mai ales al capitalei. Lipsa coşurilor de gunoi sau prezenţa acestora în unele locuri făcute din tablă subţire ca foaia de ţigară şi bune de furat, constituie mijlocul de „igenizare” a capitalei.

Un alt aspect este că spaţiul public din faţa marilor clădiri publice sunt păzite „bine” şi taxate ca atare, ca parcări de maşini, de cetaţeni dubioşi care îmbogăţesc persoane importante. Cu ce drept pe spaţiul cetaţenilor şi investiţia lor, alţii fac bani? În alte capitale aceste spaţii, cu automate de taxare, servesc ca sursă de venit pentru respectivele primării.

La toate aceste „construcţii” ale epocii şi-au adus contribuţia din plin, persoane ca cei de la marginea satelor şi târgurilor, ei sau copii lor şcolarizaţi, personaje care au „profitat” de înlesniri şi comunism. Ei nu pot depăşi un anumit nivel, pentru că sunt fără dorinţă de muncă, fără capacitate intelectuală, fără cunoştinţe, fără pregătire profesională, fără acea tradiţie profesională transmisă în cinste şi onoare. Aceste personaje au căpătat în schimb un vocabular de lemn, un discurs politic steril şi fad, discurs mincinos şi utopic, personaje care au adus din „greu” contribuţii masive la edificarea unei societaţi cu adevărat „greu muritoare”.

Pentru aceşti tovarăşi, ca Ion Ilie până mai ieri, apartamentul la bloc era idealul suprem în democraţia socialistă, Dacia şi aprobarea televizorul color, ideal care a constituit stâlpii de susţinere a respectivei epoci. Şi astăzi suntem conduşi de el şi tovarăşii lui „săraci„, săracie propagată ca minciună finală. Ei nu se pot depăşi. Ei au rămas acolo, la margini, şi uite că nu putem scăpa de ei.

În condiţiile în care începuseră zbaterile lumii la început de globalizare, când resursele de energie se epuizau într-un loc şi se descopereau altele în alt loc, când Războiul Rece dădea frisoane la populaţii întregi, frisoane de coşmar de ciuperca nucleară, când se întrezăreau zorii terorismului, regimul ceauşizat stabilea mari planuri de „construcţie” şi „industrializare”.

Tovaraşii, indiferent de domeniu, ca să nu fie marginalizaţi, erau cu conştiinţa în „două lumii”, pupau pe Marele Conducător în dos, dar şi făceau remarci negative tot la adresa lui (nu se ştia niciodată), proporţional conştiinţei vândute. Aduceau osanale pe masa de dărâmare şi proiectare a marelui coducător, masă sprijinită pe spinarea poporului român, iar la primul colţ se deziceau de cele zise şi făcute. Astăzi toţi sunt „curaţi şi cinstiţi”.

Puternice naţiuni ale lumii industrializate au inceput să renunţe la mamuţii industriali, date fiind schimbările rapide intervenite şi începutul erei globalizării inevitabile. Astfel, datorită creşterii geometrice a progresului ştiinţific şi tehnic, aceste naţiuni puternice au ştiut să profite. Aceptarea ca o „eminenţă cenuşie” a Marelui Conducător de câteva puternice state industrializate, în contextul depărtării de Marele Rus, au alimentat şi creat condiţiile finanţării şi mutării unei părţi a marii industrii poluatoare în România.

Acestea deveniseră pentru respectivele state nerentabile, datorită consumului mare de energie, respectiv datorită deţinerii resuselor de energie în viitor de către Marele Rus.

Această mutare spre lumea comunistă nu crea probleme acestor ţări industrializate, deoarece din punct de vedere militar, datorită avansului tehnologic şi preciziei de lovire în caz de război, aceşti giganţi erau uşor de distrus.

Astfel, corifeii ceauşizaţi, mari specialişti, au pus pe spinarea poporului român cea mai mare greutate din istoria României, greutate şi personaje pe care le resimţim din greu astăzi. Această spinare a fost îndoită pentru zeci de ani, prin construcţia de combinate metalurgice gigant, chimice, de prelucrare materii prime, ciment, rafinării, fabrici de utilaje gigantice, în codiţiile când România era o importatoare masivă de materii prime şi energie.

Dupa ’89, toate acestea au fost tăiate de o parte din cei rămaşi în urma emigraţiilor la margine de târg şi duse pe bani buni în buzunarul lor la fier vechi, în dauna acestei ţari.

Frigul şi întunericul, apoi foamea, aveau să se aşeze încet pe spinarea românilor, într-un tempo crescător, proporţional cu repectivele industrii. Acel frig şi foame, ca un duşman comunist feroce, s-a prelungit la o mare parte a românilor până astăzi.

În condiţiile când în lumea industrializată a început o nouă direcţie de dezvoltare, de la mare şi gigant, la mic şi fin, la înglobarea gândirii şi concepţiei tehnice creative în valorea reală a produselor, când s-a dovedit că micul bate marele ca valoare de dezvoltare, cînd regele Microsoftului punea dintr-un garaj bazele noii ere, marii „corifeii” ceauşizaţi şi autoştiitori au trasat direcţiile celei mai mari gafe de industrializare forţată din această parte a Europei. Rezultatul se vede şi astăzi.

Aceşti „foşti” găsesc astăzi resursele respective de „simţire” pentru a prezenta justificări, prin faptul ca erau marginalizaţi în caz de nesubordonare. Ei justifică absolut tot, niciunul nu este vinovat. Toţi au avut dosar de urmărire. Dacă Ceauşescu trăia, ne ţinea astăzi vreun discurs pe undeva, că a avut dosar de urmărire şi că în fapt el capitalismul îl dorea, la capătul tunelului, tunel prin care, credea el, îi va duce pe proşti la lumină.
Mărginaşul, altădată puturos, soios şi beţiv, a căpătat în instict acele gene de conservare, instict de supravieţuire, cu motivaţii poate inventate sau uitate, prin noua cultură a democraţiei reuşind să fure tot ce au muncit cei cu spinarea şi cu cinstea. Nu s-au dezminţit de unde se trag. Încă odată au demonstrat că se trag din acei hoţi, hoţi puturoşi de la margini de ţară, de târg, de sat, de cătun.

Unul dintre ei mai apare din când în când pe ecranele televizoarelor, pompos, îngâmfat, sfătuitor, vezi Doamne ce manager bun a fost, câtă străduială a dat din el ca „ceilaţi” să poată lua o leafă, să posede un loc de muncă. În grija lui mare, el a pus la adăpost o parte din această străduială de aproape 3 miliarde de euro, undeva, într-o bancă, miliarde belite de pe spinarea marelui prost înşelat şi minţit, tot poporul român.

Ar trebui să începem să cântăm:
Trezeşte-te române din somnul cel de moarte,
Căci te minţiră aleşii tăi pungaşi,
Tovarăşi de nădejde, ce şi azi te fură,
ce viaţa ţi-o confiscă, şi tu nu ai curaj.

Text de Viorel Muha

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »