Toate teoriile gravitează în jurul principiului conform căruia, desprinsă de obiect și de strategiile de persuasiune la nivel macro, nicio teorie nu este, în esenţă, bună sau rea. Marele avantaj al teoriilor rezidă în comoditatea maselor de a nu încerca să le reprime şi, totodată, în neputinţa acestora de a iniţia transformări în profunzime. Prin urmare, rădăcinile pe care o teorie le adânceşte în conştiinţa întregului vor fi cu atât mai greu de extirpat cu cât lungimea oricărei încrengături va fi mai mare decât răbdarea de-a elibera spaţiul de „vechi” pentru a face loc elementelor noi.

Singurul medicament viabil este timpul. Avem timp, însă nici timpul nu concură la înlăturarea rănilor şi mucegaiurilor pe care o teorie le „câştigă” la „concursul” infailibil al bătrâneţii fenomenelor. El doar îndeplineşte rolul de fermă pentru furnicile aducătoare de hrană. Şi oamenii sacrifică adevărul pentru ceva proaspăt? Fireşte că nu. Ceea ce este „adevărat” eliberează prin încorsetare şi aduce o plăcere artificială, o siguranţă că „un ceva” se îndreaptă cu paşi siguri către „un alt ceva”. Un gând reconfortant în bătaia vântului.

Adevărul oamenilor priviţi ca stelele colierelor pe care le poartă alţii la gât (nebunii ce-n teorii îşi şlefuiesc colierele pentru a străluci) este siguranţa, de-aceea purtătorii de diademe sunt într-o permanentă căutare a adevărului, sau a adevărurilor, a altor adevăruri chiar, şi mai frumoase, şi mai atent împachetate – totul pentru a străluci. Şi care teorie este mai apreciată dacă nu aceea dospită pe măsura stelelor, din existenţa lor pentru existenţa lor?

Există mulţi indivizi care se îmbracă în piei de animale sau în materiale textile cu speranţa că vor deveni ceea ce vor să ajungă: fiinţe deosebite. Sunt, pe de altă parte, indivizi care se îmbracă în laude, se hrănesc din lumina stelelor pe care le stăpânesc. Adevărata înţelepciune i-a învăţat să ascundă motivul în spatele imaginii. Ce poate fi mai sublim de atât?

Stelele nu mestecă, ele doar înghit. Stelele nu se înalţă, ci revarsă înălţime asupra celor care le-au subjugat. Stelele sunt reflectoare şi proiectează asupra teoriilor lumina necesară vizibilităţii acestora. În practică, orice teorie pretinde sudoare şi orice picătură de sudoare relevă naşterea forţată pe care o bucată de carne este nevoită să o suporte. Dacă oamenii s-ar naşte în teorie, practica ar fi mult mai uşoară şi mai valoroasă din punct de vedere estetic. Dar realitatea este cu totul alta: teoria îşi are obârşia în practică, şi nu invers. De aceea suntem îndreptăţiţi să considerăm că ipocrizia umanităţii este indisolubil legată de coeziunea elementelor acesteia, căci scârba nedisimulată şi-ar îngropa părintele în pământul pe care îl preamăreşte, cu tot cu teoriile sale. Aşadar, cei care au teoretizat scârba şi nemulţumirea nu au făcut decât să ajute la ridicarea unei plăsmuiri fără margini, căci acum oasele fără carne nu mai pot predica decât tăcerea, transmisă ca teorie supremă via axa timpului.

Eseu de Ionuț Popa

4 voturi

Încarc...

Publicat de Ionuț Popa in Eseuri
Comenteaza! »